Romanţă de deznădeje pe acorduri de chitară

Ni se intâmpla uneori să ne legam sufleteşte de câte un deţinut cu care lucrăm ca voluntari ai Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aşa se face că l-am cunoscut pe Remus cam de la începuturile activităţii noastre la Penitenciarul Codlea. Era chitaristul nostru care a petrecut în puşcărie vreo unsprezece ani. Un băiat de vreo 30 de ani, nu prea înalt, cu faţa blajină, rotofei, cu tenul închis dar cu un talent deosebit la chitară şi poezie.
Il aşteptam cu interes la grupa noastră care se întâlnea săptămânal în biserica penitenciarului. Considerăm ca Biblia poate schimba vieţi de aceea încercam transmitem mesajul ei deţinuţilor. La inceputul intalnirii aveam cateva cantari mai vesele sau mai triste pe care le cantam cu detinutii iar Remus ne acompania cu mult patos. Invatase acompaniamentele la toate cantarile noastre iar la programele festive de Pasti sau de Craciun, era nelipsit. Uneori ne canta cate o compozitie proprie sau vreun cantec religios invatat de la altii.
Intotdeauna l-am perceput ca o persoana blajina, putin ramas in urma cu anii de scoala (pe care multi i-a parcurs chiar in Penitenciar) si ma miram ca un om bland ca el, e de atatia ani in puscarie. Nu l-am intrebat niciodata de ce e acolo pentru ca aceasta face parte din codul nostru deontologic. Suntem opriti de regulamentul nostru interior sa cerem detalii detinutilor cu privire la motivele pentru care isi ispasesc pedeapsa acolo. Suntem sfatuiti sa ii privim nu ca pe niste infractori (hoti, violatori, delapidatori, criminali) ci ca pe niste oameni care doresc sa inceapa o viata noua. De aceea nu l-am intrebat niciodata pe Remus cati ani a facut in puscarie si de ce.
In unele saptamani era mai abatut, mai trist, si nu venea la biserica. Apoi revenea si ne spunea ca avut o perioada mai grea si canta din nou cu drag impreuna cu noi. Odata a primit chiar o pedeapsa din partea conducerii penitenciarului si nu a mai putut participa la intalnirile noastre deoarece avusese un conflict verbal cu un gardian. Apoi totul a revenit la normal.
Ne-am bucurat mult cand, acum vreo 5 ani am aflat ca se elibereaza. Ne-am bucurat pentru el si ne-am intristat pentru  noi deoarece nimeni nu ii putea inlocui talentul artistic iar intalnirile noastre urmau sa “sufere” din cauza asta. L-am sfatuit cu blandete cu totii sa-si caute un rost in viata, sa munceasca si sa nu mai ajunga in Penitenciar.
Dupa cateva luni insa de libertate, aflam cu durere ca Remus s-a intors din nou in Penitenciar. Colegii lui ne-au spus ca lucrase la un bar ca lăutar. Intr-o zi, plecand de acolo dupa ce fusese servit cu alcool, pe strada, mergand spre casa, a vazut o domnisoara care vorbea la un telefon frumos, Nokia. Mintea fiindu-i intunecata de alcool si-a dorit sa aibă telefonul fetei deoarece telefonul lui era vechi, avea ecranul crapat si trebuia incarcat zilnic. Venind in fuga prin spatele fetei o surprinde cand ii prinde mana si ii smulge cu forta telefonul. Fata nu se lasa usor, se lupta, insa pierde telefonul. Striga dupa ajutor si cativa barbati din preajma vazand situatia alearga dupa Remus, il imobilizeaza si il predau Politiei.
In cateva ore Remus ajunge din nou in Penintenciar unde trebuie sa astepte hotararea judecatorului ce se va pronunta in procesul lui. In final este condamnat la 5 ani pentru talharie, ca recidivist. Iata unde l-a dus un pahar de alcool pe cel pe care il credeam atat de blajin si bland cu un deosebit talent artistic. De rusine, Remus, mai multe luni la rand, nu a venit la grupul nostru de sprijin din Penitenciar. Ii era rusine de ce a facut si se invinuia si se pedepsea singur stand trist in camera.
Dupa o vreme insa prinde curaj si apare din nou in grupul nostru aducandu-si totodata si chitara maiastra. Participa saptamana de saptamana la intalnirile noastre, canta cu entuziasm cantarile noastre si chiar, de multe ori, pune intrebari interesante. Observam ca pe langa intersul fata de muzica, de data aceasta Remus manifesta un interes deosebit si fata de Sfanta Scriptura si acest lucru nu putea decat sa ne bucure.
Din cei 5 ani primiti ca pedeapsa a executat vreo trei ani si, conform normelor, intrucat s-a purtat exemplar, a fost eliberat conditionat. De data aceasta cred ca am petrecut mai mult timp cu el incercand sa il pregatim pentru viata in libertate. Adesea ii spuneam sa nu mai puna alcool in gura deoarece il face sa isi piarda controlul, sa faca fapte necugetate si sa revina in Penitenciar. Mi-a promis ca nu va mai bea.
Bucuria lui cea mare a fost ca in ultimele luni s-a imprietenit cu o profesoara care preda in scoala inchisorii. Aceasta doamna l-a remarcat pe Remus si intre ei s-a infiripat o prietenie frumoasa si mai apoi chiar o dragoste curata.
Dupa eliberare a avut multe incercari de angajare esuate. Oamenii se tem in general sa angajeze fosti detinuti. Chiar eu l-am adus la un patron care producea mobilier la comanda si atunci cand Remus i-a spus ca el provine din Penitenciar, patronul a refuzat sa il mai angajeze.
Ocazia lui se pare ca a aparut cand, fiind intalnit pe strada in timp ce canta la chitara de o echipa de la televiziune, i s-a luat un interviu iar el a marturisit cu ce probleme se confrunta la angajare. In urma reportajului, un director de firma l-a cautat si i-a oferit un loc de munca stabil la echipa de curatenie.
Firma fiind romano-germana, Remus a ajuns chiar sa viziteze Germania si sa cante pentru patronul de acolo. A ajuns sa fie iubit de colegii de munca, el fiind harnic, constiincios si amabil.
Totusi hoby-ul cu chitara nu l-a parasit. Adesea dupa orele de munca mergea pe strada Republicii din Brasov sa cante pentru trecatori. Fiind bine imbracat si avand o voce frumoasa, cei ce il ascultau erau generosi cu Remus lasandu-i bani frumosi in palarie.
Cu acesti bani a putut sa-si cumpere o chitara mai performanta, o statie de amplificare si chiar o motoreta. Cu un job respectabil si cu un hoby aducator de castig, avand langa el o persoana care il iubea, Remus si-a dezbracat haina de puscarias fiind din ce in ce mai iubit si apreciat de cei din jur.

Saptamana trecuta primesc un telefon prin care concubina lui Remus ma roaga sa ii redactez o caracterizare din partea Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aceasta pentru ca Remus are necazuri cu o domnisoara care ar fi vrut sa profite financiar de Remus si a declarat ca a fost violata de Remus desi au facut sex de comun acord. Intrucat solicitarea pornea de la acea fiinta care i-a acordat toata increderea lui Remus la iesirea din Penitenciar si care crede în nevinovăţia lui Remus, am acceptat sa-i fac aceasta caracterizare. Totodata am fost rugat sa ii gasesc un avocat. Uitandu-ma insa peste dosarul lui Remus, observ cu usurinta ca Remus este cu adevarat vinovat de viol. Desigur ca are nevoie de un avocat insa doar ca sa obtina o pedeapsa cat mai mica din intervalul 3 - 10 ani, nu pentru a fi declarat nevinovat.
Chitaristul meu bland si blajin se pare ca ajunge din nou in Penitenciar dupa o perioada de 2 ani petrecuti in libertate. Se pare ca aceasta ultima perioada de libertate e cea mai mare perioada din viata lui pe care a petrecut-o liber dupa prima incarcerare. A avut ocazia sa sima ce inseamna sa aiba langa el o persoana iubitoare pe care a inselat-o insa violand o alta femeie mai tanara. A avut ocazia sa fie apreciat de cei din jur, sa munceasca si sa cante. Ar fi putut progresa pe scara sociala insa acum e nevoit sa coboare din nou la “beci”. Nu a consumat alcool ca sa faca fapte necugetate insa poftele si fanteziile lui sexuale au fost mai puternice decat constiinta lui si a incercat sa obtina prin forta ceea ce nu a obtinut cu şarmul cu care ne cucerise pe noi.
Acum Remus asteapta sa fie judecat din nou. Oare va fi blanda instanta cu un fost detinut eliberat conditionat? Va avea oare parte de un judecator ingaduitor cu Remus  care va tine cont ca s-a straduit sa munceasca cinstit si canta atat de fumos? Privind insa catre victima care a fost obligata prin forta sa suporte lucruri injositoare mi se pare greu de crezut ca va primi o pedeapsa mica.
Asa ca ma astept ca dupa cateva luni de mahnire in celula sa, Remus sa apara din nou la grupul de suport al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare cantand de data asta o romanţa compusă de el in care isi plange neputinta si deznadejea.

S.O.S. – HELP !!!

Dupa cum sti, de aproape opt ani, lucrez ca voluntar al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aici ne ocupam de reintegrarea detinutilor in societate si sprijinrea famiilor lor (in special a copiilor acestora).
Am intalnit o situatie speciala si iti cer sprijinul. Lucrez de luna trecuta cu familiile a doi detinuti dintr-un sat din judetul Covasna. Satul acesta este destul de izolat de restul localitatilor iar aici, am descoperit ca sunt mai multe persoane private de libertate aflate in diferite penitenciare din Romania.

Satul (sau ma bine zis, catunul) are 70 de case in care locuiesc tot atatea familii. Unele familii au pana la 14 copii. Dupa cum banuiesti ei sunt de etnie tiganeasca insa nu sunt vinovati ca s-au nascut in acest mediu. Iarna nu poti ajunge in sat decat pe jos sau, eventual daca ai masina de teren echipata cu lanturi. Mijloacele curente de deplasare pana la soseaua judeteana sunt carutele trase de cai. Ele indeplinesc si rolul de SALVARE cand cineva trebuie sa se interneze in spital pentru vreo problema medicala.
M-am legat afectiv de aceste doua familii, fiecare cu cate 4 copii, intretinute doar de mame deoarece tatii sunt in puscarie. Insa nu pentru aceste familii iti scriu ci pentru restul de 68 de familii care traiesc in conditii asemanatoare, sau mai grele. Veniturile lunare ale acestor doua familii constau doar in ajutoarele de stat pentru copii (pentru un copil 10 Eur/luna sau 40 RON si 20 Euro sau 80 RON pentru un adult). Deci fiecare din aceste doua familii traiesc cu cate 60 Euro pe luna. M-am hotarat sa le ajut cu tot ce pot din venitul meu.
Saptamanal ii vizitez, discut cu ei si le ofer cate ceva de-ale gurii. Insa ne-au rugat staruitor si celelalte familii din sat sa le ajutam si pe ele cu ceva mancare, chiar si cu paine goala. Mi s-a spus ca ajutoarele acestea putine care le primesc de la stat nu le-au mai fost date din luna decembrie si ei acum traiesc pe credit de la patronul magazinului de alimente aflat la 8 km de sat (bineinteles cu dobanzile aferente). La inceput nu am crezut ca statul nu le-a mai dat ajutor. M-am interesat la primarie si acesta este adevarul: statul, prin primarie, nu a fost capabil sa ofere acest ajutor legal din luna decembrie incoace si nici nu va putea pana in luna martie deoarece visteria este goala. Se asteapta un imprumut extern de la FMI.
Acum am inteles de ce le este asa de greu acestor oameni sa traiasca pe timp de iarna fara nici un venit. Unele dintre familii, prin traditie, se ocupa cu confectionarea cosurilor si maturilor pe care le vand la satele din jur. Dar am observat ca piata aceasta e cam saturata. Voi incerca sa le gasesc si alte piete de desfacere. Vreo 5-6 familii au cal si caruta si mai castiga un ban prin transporturile pe care le fac pentru altii. Vreo 2-3 familii au cate o vaca cu lapte sau niste capre. In rest, ei mai lucreaza cu ziua la satele din jur. Insa acum e iarna si nu e nevoie de ei. Iata de ce multi au fost condamnati pentru furtul de alimente (primind pedepse intre 5 si 8 ani).
Ne-am gandit ca in prima faza (cei de la biserica unde frecventez) ca pana le sosesc banii de la primarie, in luna martie, sa le oferim cate 2-3 kg de malai pe cap de locuitor (sunt vreo 450 de locuitori). Asta le-ar ajunge pentru 7-10 zile. Dar in afara de malai, poate ar fi nevoie si de fasole (costa de 4 ori mai mult), faina, ulei, cartofi si paine adica alimente de baza.

Pentru aceasta, duminica 7 februarie, vom face un recensamant exact al tuturor persoanelor si cazurilor speciale din sat si le vom imparti totodata si ajutoarele. Momentan suntem vreo 9 voluntari si poate mai primim ajutoare. Pana atunci vom strange banii sa le cumparam o tona de malai si alte alimente ce vom mai reusi. Tot atunci dorim sa le oferim la copii – sunt vreo 250-280 de copii- cate o pereche de incaltaminte de iarna si cate o canadiana (folosite sau noi, dupa cum vom reusi sa adunam).
Nu dorim doar sa le oferim acest ajutor temporar ci dorim sa ii ajutam totodata sa isi dezvolte capacitatile de munca si sa-si sporeasca veniturile (fie prin practicarea unor meserii noi, fie prin agricultura prin infintarea unor solarii). De asemenea au nevoie de educatie si suntem hotarati sa ii ajutam si la acest capitol.
Fiindca noi aici suntem putin iar ei sunt multi, iti cer ajutorul: daca ai prin garderoba ta incaltaminte pentru copii sau haine groase de iarna (canadiene, fasuri, paltoane) te rog sa ni le trimiti de urgenta prin posta. Alte haine nu trimite pentru ca nu prea au unde sa le depoziteze; de regula, o familie cu multi copii locuieste intr-o singura camera. Daca vei putea pune totodata ceva alimente in colet (dar te rog alimente de baza nu alimente rafinate, specialiati scumpe) ei s-ar bucura foarte mult. Daca poti participa duminica 7 februarie la aceasta campanie te astept cu bucurie. Daca vrei sa participi cu ceva la aceasta actiune, iar un colet ar face prea mult timp pana ajunge la noi, pana in 7 februarie, poti trimite ceva bani daca te indeamna inima. Te voi informa exact cum am procedat cu banii si cu ajutoarele primite.
Iti multumesc ca ti-ai luat timp sa citesti pana aici. Inseamna ca te doare si pe tine inima cum ma doare si pe mine, pentru acesti oameni, care provin din familii de robi din evul mediu. Insa Dumnezeu ii iubeste si pe ei si pentru aceasta ne-a oferit darurile Sale ca sa le putem da mai departe.

Valentin Bota
0728-330.901

http://www.facebook.com/pages/Serviciul-Umanitar-pentru-Penitenciare-pagina-voluntarilor-din-Brasov/238233510775

www.reintegrare.blogspot.com

valibota (at) yahoo.com

Fetita lui Petrica

Aveam in grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un detinut pe nume Petrica. Statea mereu in prima banca si participa cu interes la intalnirile noastre. Nu era ca alti detinuti care, la sfarsitul intalnirii veneau sa ceara cate ceva, de fiecare data aceiasi si de fiecare data altceva: nu li se mai terminau cererile niciodata.
Petrica nu cerea nimic.
Intr-o sambata dimineata, la ora noastra obisnuita de intalnire, Petrica doreste sa faca o rugaciune. In rugaciunea simpla pe care a rostit-o se roaga fierbinte pentru fetita lui ca sa nu fie trimisa de sotia sa la orfelinat datorita lipsurilor materiale.
La sfarsitul intalnirii l-am intrebat in particular despre ce este vorba. Mi-a spus ca i-a scris mama sa ca sotia lui doreste sa-i dea fetita la orfelinat in ingrijire temporara ca nu are ce sa-i dea de mancare. Insa el o ruga staruitor sa mai reziste inca doua luni pana se intoarce acasa.
Petrica se afla inchis pentru faptul ca “luase” niste fier vechi din curtea unei institutii de stat, fier pe care il dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca sa cumpere de mancare pentru familie.
In faza cand inca se mai cerceta cazul sau, politistul care facea ancheta i-a cerut mita 300 RON (aprox. 80 Euro) ca sa claseze acest caz si Petrica sa scape de inchisoare. Insa Petrica nu a avut de unde sa plateasca acesti bani si a “platit” cu vreo 3 ani de inchisoare. Acum regreta fapta facuta si ne-a promis ca niciodata, chiar daca ar fi sa moara de foame, nu va mai fura nimic, nici un capat de ata.
Ma rugat ca, daca cumva ajung la fetita lui, sa ii duc un caiet de scoala si un creion.
Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brasov, intr-un sat, langa Rupea. Casa lui nu avea numar. De la Rupea urma sa ajung in satul sau pe un drum neasfaltat, intr-o zona pitoreasca de dealuri.
Inainte sa plec de acasa spre a merge la familia lui am pus in portbagaj niste alimente de baza de care stiam ca familia sa are mare nevoie.
Intrand in satul sau, am intrebat de familia lui Petrica iar un domn mi-a spus ca se afla la marginea satului in zona numita TIGANIE.
Ajuns aici, trec peste un parau fara pod si pe un deal sunt insirate mai multe casute mici, de lemn.
Urc cativa metri pana la prima locuinta si intreb de familia lui Petrica.
-Eu sunt mama lui Petrica, imi spune o femeie in varsta.
I-am spus cine sunt si cum am ajuns acolo.
-Poftiti inauntru. Azi noapte v-am visat ca veti veni aici, a zis ea.
M-am mirat.
Am intrat intr-un fel de bucatarie fara usa in care, pe o vatra, se cocea ceva ca un fel de placinta.
Bucataria nu avea dusumea sau gresie, ci direct pamantul era podeaua sa.
Din bucatarie intru in “sufragerie” adica singura camera a acelei casute.
In camera erau doua paturi, o masa, un dulap si o soba. Pe unul din paturi statea intins un baranel unscativ la vreo 60 de ani care se ridica pe sezut atunci cand intru in camera. El era tata vitreg al lui Petrica si spunea ca are o tumoare la creier si de aceea ameteste repede si sta la pat.
Le spun motivul venirii mele acolo si anume sa transmit un mesaj din partea lui Petrica catre sotia sa pentru ca aceasta sa nu lase pe fetita lui la orfelinat.
Parintii imi spun ca au convins-o pe mama fetitei sa nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a paruit-o” ca sa renunte. Sotia lui Petrica se afla in satul vecin fiindca s-a dus sa locuiasca cu sora ei. Fetita lor o tineau batranii acum.
Tocmai atunci intra in camera si fetita lui Petrica: o fata brunetica, dulce, de vreo sapte anisori cu ochi limpezi chiar daca hainele de pe ea erau ponosite. Era in clasa intai la scoala, invata sa scrie.
Deci problema fetitei lui Petrica se rezolvase: nu mai trebuia sa mearga la orfelinat fiindca o tineau batrinii.
Ii rog atunci sa scrie un bilet lui Petrica sa il linisteasca in legatura cu fetita sa.
Batranul ii cere fetitei caietul de scoala sa rupa de acolo o foaie sa ii scrie cateva vorbe lui Petrica. Desi fetita era in clasa intai, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Nastase (scria asta pe coperta), un caiet dictando desi copiii de clasa intai invata sa scrie pe niste caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrica sa ii duc un caiet si un creion fetitei sale si i le-am dat.
Dupa ce scrie scurta scrisoare catre Petrica, batranelul imi arata un bilet primit de la Petrica pe care erau scrise versurile unei cantari pe care el a invatat-o la intalnirile naostre.
-Nu stiu cum se canta cantarea asta, mi-a spus batranelul.
Am inceput sa ii fredonez cantarea: “Obosit si-nfrant de cale lunga” cantarea preferata a lui Petrica. Ascultau cu atentie si incercau sa cante si ei cu mine.
-Noi suntem penticostali mi-a spus batanul.
Intr-adevar, pe masa am vazut o Biblie cu coperti verzi de vinilin.
-Insa nu avem predicator in biserica noastra si nu ne mai adunam duminica. De aceea copiii nostri nu au de unde sa invete din Biblie. Fetita noastra mai merge la biserica ordodoxa romana din sat atunci cand moare cineva pentru ca acolo primeste coliva si corn.
-Singura biserica penticostala din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici insa se ajunge acolo pe un drum de caruta si nu putem merge pe jos pentru ca suntem batrani. Noi credem in Dumnezeu dar nu avem unde sa mergem sa ne inchinam Lui, spune mama lui Petrica.
La plecare ma ridic in picioare si le cer permisiunea sa spun o rugaciune pentru aceasta familie ca sa-i ocroteasca Dumnezeu. Atunci femeia iese in fata casei si isi striga vecinele sa vina la rugaciune.
Indata camera se umple de cateva famei si copii care au venit sa se roage cu noi.
Femeile se pleaca pe genunchi, copiii raman in picioare iar batranelul sta sezand pe pat.
Eu nu ma plec pe genunchi sa nu imi murdaresc pantalonii curati.
Cand sa spun:
-Tatal nostru care locuiesti in ceruri...
o femeie ma intrerupe si incepe sa se roage inaintea mea. Astept sa termine.
Incep rugaciunea din nou, insa o alta femeie incepe sa se roage pana sa apuc sa zic ceva. Dupa ce se opreste cred ca mi-a venit si mie randul sa ma rog insa o alta persoana incepe sa spuna o rugaciune.
Practic nu am fost lasat sa ma rog pana nu si-a spus fiecare rugaciunea.
La urma de tot, dupa ce au fost epuizate toate cererile catre Dumnezeu, ma rog si eu, scurt, incredintandu-i pe cei de fata in mana Domnului rugandu-L sa le dea painea cea de toate zilele si sa-i hraneasca asa cum isi hraneste pasarile cerului.
La plecare ma insotesc cu totii pana la masina lasata dincolo de paraul fara podet. Fetita lui Petrica ma tine de mana. Spun ca am ceva pentru dansii, deschid portbagajul si le impart alimentele. Se bucura fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de faina, de malaiul pe care il primeste iar fetita lui Petrica primeste o punga cu pufuleti ceea ce o face sa ii straluceasca ochii.
Pe drumul de intoarcere ma gandesc la cuvintele lui Isus:
“Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti caci imparatia cerurilor este a celor ca ei.”
“Ah, ma gandesc in sinea mea, daca in fiecare saptamana ar veni cineva in bisericuta asta si in toate satele de tigani sa le povesteasca copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atati detinuti in Penitenciarele Romaniei. Dar cine ar merge intre ei sa faca asta?”
Sambata urmatoare, Petrica se roaga din nou la intalnirea noastra. De data asta ii multumeste lui Dumnezeu ca i-a ascultat rugaciunea si fetita lui a ramas acasa.
In curand vor fi din nou impreuna.

16 taţi cu 56 de copii în Penitenciarul Codlea

Duminica, 20 decembrie 2009, am avut împreună cu colaboratorii mei de la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare o acţiune de anvergură care m-a marcat atât pe mine cât şi pe ei.
Ne-am propus cu ocazia sărbătorilor de iarnă să facem o bucurie deţinuţilor nevizitaţi de familie datorită lipsurilor financiare ajutându-i să fie împreună cu ocazia unei serbări ţinute de un cor de copiii.
Departamentul socio-educativ din Penitenciarul Codlea ne-a pus la dispoziţie o listă cu 16 persoane private de libertate cărora urma să le aducem copiii şi soţiile sau soţii.
Acest lucru nu urma să fie uşor deoarece adresele erau destul de răspândite în judeţele Braşov şi Covasna.
Părea chiar periculos ce ne-am propus să facem şi de aceea, responsabilii din Penitenciar ne-au sugerat să apeleze la autorităţile locale pentru a anunţa familiile infractorilor să vină la o anumită oră în faţa primăriei pentru a-i duce cu maşinile noastre la acea serbare.
Însă, din prea mult curaj, am refuzat acest ajutor afimând că nu ne este frică să pătrundem în cartierele sau satele locuite de ţigani chiar dacă unii dintre ei se aflau închişi la Codlea pentru fapte grave. De aceea am avut parte de diferite peripeţii iar pe viitor nu vom refuza ajutorul autorităţilor.
Am avut timp aproape o lună pentru a pune la punct toate detaliile acestei acţiuni şi, acum, privind în urmă, realizez că am fi avut nevoie de două luni pentru ca totul să meargă bine.
Acţiunea a fost grea şi complicată.
În primul rând a fost necesar să găsesc voluntari să se implice într-o acţiune care avea loc în preajma sărbătorilor când toată lumea e ocupată până peste cap.
Apoi a fost necesar să găsesc persoane dispuse să sponsorizeze cadourile ce urmau să fie oferite atât copiilor şi mamelor lor cât şi deţinuţilor ce urmau să fie prezenţi la manifestare. Şi ştim că banii nu prea ne ajung de sărbători.
Apoi aveam nevoie de un grup de copii care să ofere un program artistic de calitate.
De mare folos mi-a fost faptul că am putut apela la biserica adventistă din Braşov iar în urma apelului s-au anunţat atât voluntari posesori de autovehicole cât şi sponsori care au pregătit, cumpărat şi ambalat cadouri pentru cei 56 de copii ai deţinuţilor. Copii care urmau să susţină programul au zis Da la prima invitaţie.
Privind în urmă îmi dau seama cât a costat în realitate acest proiect.
Pentru cei 16 deţinuţi cărora urma să li se aducă familia la acest program s-au pregătit:
- 16 şoferi împreună cu maşiniile personale
- 8 responsabili SUP cu diferite responsabilităţi de organizare
- 20 de copii care au prezentat un frumos program despre FULGUL DE NEA
- 7 instructori care au pregătit programul cu copiii
- aproximativ 40 de sponsori care au pregătit personal cadourile pentru copii.
- un număr de angajaţi ai Penitenciarului care au contribuit la buna desfăsurare a evenimentului.
Deci, pentru 16 deţinuţi, au fost aduşi în Penitenciarul Codlea 56 de copii, 18 mame, taţi sau asistenţi maternali care au grijă de aceşti copii.
Pentru aceştia şi s-au mobilizat aproximativ 90 de voluntari care s-au îngrijit să aibă loc această serbare cu durata de o oră.
La aceasta se adaugă întreg personalul Penitenciarului care a avut responsabilităţi la acest program. Nu cunosc numărul lor dar ştiu că şi dânşii au fost mulţi.
Practic, pentru o oră de fericire cu familia pentru un deţinut au lucrat mai mult de şapte oameni.
Pentru o oră de fericire în sala Clubului Penitenciarului a fost necesare zeci de ore de de convorbiri telefonice pentru coordonare (nu avem cifra exactă).
Pentru o oră de fericire la Codlea noi am petrecut însumat peste 600 de ore de pregătire a evenimentului, adică mai mult de 4 luni de muncă a unui lucrător la un serviciu de 8 ore pe zi.
Pentru o oră de fericire a câtorva familii destrămate am parcurs însumat peste 1.500 de kilometrii cu maşinile noastre, adică cât un drum până în nordul Germaniei.
S-ar putea compara costurile acestei acţiuni (probabil undeva la 4.000 RON + costurile Penitenciarului) cu preţul unei ore de fericire a câtorva familii? Cu banii aceştia s-ar fi putut cumpăra peste 1.800 de franzele şi oferite celor flămânzi şi fără adăpost.
Acţiunea a fost grea, a costat mult, dar a meritat.
Am văzut deţinuţi ce nu mai conteneau să-şi sărute copilaşii. Am văzut cum soţiile lor se cuibăreau la pietul lor încercând să îi seducă. Am observat cum o mamă din penitenciar a ţinut în braţele ei doi copii tot timpul programului, în timp ce tatăl avea grijă de ceilalţi patru. În timp ce copiii noştrii cântau sau recitau poezii, am văzut în sală femei cu lacrimi în ochi deoarece, copiii lor, în loc să fie pe scenă să recite o poezie, sunt stigmatizaţi ca fiind nişte “pepelei” (cuvândul este prescurtarea de la denumirea actuală a deţinuţilor conform normelor: Persoane Private de Libertate).
La sfârşitul programului am pus câteva întrebări copiilor de deţinuţi din sală iar ei au dat răspunsuri foarte inteligente.
Am văzut băieţei care au “venit să-l vadă pe tătuţu” pentru că nu l-au mai văzut de un an de zile. Am văzut o mamă singură care a stat strâns lipită de băieţeii ei pe care voluntarii noştrii i-au adus tocmai din Centrul de Plasament din comuna Dacia de lângă Rupea. Am văzut un tată mai mare ca mine cu doi ani, care are nouă copii, dintre care doi sunt privaţi de libertate iar pe ceilalţi şapte i-am adus noi.
Ţinând cont că multe din aceste familii nu s-au mai văzut vreme îndelungată consider că acţiunea a fost mai mult decât benefică.
Dar se naşte întrebarea: a meritat acest efort uriaş? Apreciază ei eforturile noastre? Îşii vor schimba cumva conduita şi datorită nouă?
Am auzit de la soţia unui deţinut pe nume Ion că acesta va intra săptămâna viitoare în comisia de eliberare. Dacă nu a avut abateri el se va putea întoarce acasă în scurt timp.
Însă unii dintre cei ce se eliberează, după o vreme se întorc înapoi la Codlea ca recidivişti.
Dar Ion acesta, care se elibereaza acum, va face oare o excepţie?
Pe el îl aşteaptă acasă o soţie tânără şi patru copii mici. Îşi va lua el responsabilităţile de soţ şi tată în serios sau se va întoarce la colegii lui de cameră?
Urmează să vedem filmul său în realitate şi apoi să răspundem la întrebarea dacă merită să investim sau nu eforturi uriaşe în aceşti oameni.
Pe Ion îl aşteapă cu nerăbdare familia după 5 ani de detenţie. Fata lui cea mai mică, Cristina, are tot cinci ani. El a stat cinci ani departe de casă. Au avut o vacă înainte de a fi închis. Au trebuit să o vândă că nu avea cine să le cosească fânul. Cu banii de pe vacă au reuşit să supravieţuiască.
Cinci ani au stat fără soţ şi tată cinci suflete flămânde de pâine dar flămânde şi de dragoste. Le va fi potolită această foame când Ion se va întoarce acasă?
Noi le-am dăruit o oră de dragoste cu familia. Dar ce se va întâmpla după aceea?
Ce se va întâmplacu ce acei patru copii ai lui Ion după îşi vor consuma dulciurile din cadourile primite de la noi? Viaţa le va fi la fel de dulce ca la această serbare de Crăciun?
Ei locuiesc într-o căsuţă de lemn (fără încălzire centrală) în satul Hetea ce se află pe un vârf de deal în mijlocul unei colonii de romi. Acolo există peste 150 de copii care învaţă la şcoala din sat în clasele I – IV. După aceasta, dacă vor să continue învăţătura, ei vor trebui să meargă pe jos până în Vâlcele, adică la o distanţă de 8 km pentru că nu există autobuz. De aceea ei abandonează şcoala.
Dar ce viitor îl aşteaptă pe Ion după ce se întoarce acasă de la penitenciar?
Bineînţeles că nu există industrie în localitate. Şi nici în localităţile din jur, până la Sfântu Gheorghe. Poate va găsi să lucreze ceva cu ziua, în agricultură, la primăvară. Dar până atunci? Le ajunge să trăiască cu alocaţia de copii? Pentru că banii de pe vacă s-au terminat.
Pe Ion, ca fost puşcăriaş de drept comun, cu greu va accepta cineva să-l angajeze chiar dacă ar găsi ceva de lucru în satele din jur. De aceea există riscul ca Ion să se întoarcă în Penitenciar.
Lui, ca şi altor deţinuţi aflaţi în aceeaşi situaţie, noi am încercat să le oferim (cu nişte costuri imense) o oră de fericire în familie cu ocazia sărbătorilor. Ele trec dar rămâne o întrebare:
Ce îi sugerăm lui Ion să facă după ce ajunge acasă, pentru a nu recidiva?
În funcţie de răspunsul la această întrebare vom şti dacă merită să organizăm şi de paşti in program similar cu familiile puşcăriaşilor.

Valentin Bota

21 decembrie 2009

Voluntar din 2002 la
Serviciul Umanitar pentru Penitenciare

Articolul a fost publicat in Buna Ziua Brasov din 22 decembrie 2009.

Vali Bota - Blogg personal: Aseara am vizitat grupul Alcoolicilor Anonimi din Brasov

Mi-am dorit demult sa vad cu ochii mei si sa ascult cu urechile mele marturisirile unor alcoolici recuperati care, pentru a se proteja fata de societate, se prezinta cu numele mic si isi povestesc experienta.
I-am cautat prin Internet si i-am gasit pentru ca am fost martor la suferinta produsa familiei de un alcoolic, sotul unei prietene. Alcoolul a distrus acea familie: copiii au plecat de timpuriu de-acasa, doamna respectiva a cazut in depresie iar barbatul adesea zace in sant datorita alcoolului. Pentru ca as fi vrut sa o ajut am incercat sa ma informez despre alcoolism.
Alcoolicii Anonimi sunt niste persoane foarte dragute si prietenoase avand un spirit de intrajutorare si fratie. Ei stiu ce inseamna suferinta produsa de demonul alcoolului si au gasit si tratamentul de a rezista tentatiei alcoolului. Avem multe de invatat de la ei

Colinde printre zabrele

Este duminica, 24 decembrie. Membrii Serviciului Umanitar pentru Penitenciare insotiti de un grup de tineri entuziasti apartinand corului Bisercilor Adventiste din Brasov au intrat la ora 10 in Penitenciarul Codlea ducand cu ei mai multi rucsaci cu portocale. Un tanar duce in brate o cutie mare cu carti cu intamplari adevarate ale unor personaje reale. Tinerii sunt nerabdatori sa intre in Penitenciar si sa colinde pe detinuti iar la sfarsit sa le ofere cate o portocala.
Dupa ce au predat telefoanele mobile si si-au prezentat buletinele, acceptand totodata si perchezitia, au pornit insotiti de seful de tura pe coridoarele Penitenciarului. Prima reprezentatie au avut-o in cladirea in care erau cazati detinutii preventivi. Supraveghetorii au deschis usile mari si grele de metal lasand inchise grilajele din interior si au incercat sa ii linisteasca pe detinuti ca nu e nimic grav ci doar vor asculta niste colinde.
Corul a inceput sa cande cateva colinde amintind celor de acolo ca este o zi in care nu se colinda doar la televizor ci si „life". Au ascultat nemiscati detinutii ca nu cumva sa se intrerupa cantecul. A urmat apoi inca un colind si inca unul. Parca le-au inghetat cuvintele in gura detinutilor. Pana sa se trezeasca, corul a plecat mai departe, la un alt coridor unde au cantat usilor deschise din fata gratiilor. Cei ramasi au primit totodata cate un frumos calendar cu texte biblice si peisaje din natura pentru camera si cate o carte pentru fiecare camera iar in final fiecare detinut a primit cate o portocala. Cred ca nu se asteptau la asa ceva.
Am insotit corul prin toate coridoarele inchisorii si am vazut printre gratii detinuti pe care ii cunosteam de la intalnirile noastre saptamanale. I-am intalnit prin diferite camere si pe mebrii grupului coral SPERANTA, cei care, cu o zi inainte au sustinut un frumos program de Craciun in fata altor detinuti.
La una din camere, insotitorii nostrii au deschis larg atat usa de metal exterioara cat si grilajele din ieterior. Cei de aici ascultau in liniste colindele noastre iar apoi ne-au poftit inauntru sa-si exprime mulumirile lor pentru gestul tinerilor de a-i colinda. Nu pareau a fi detinuti insa prezenta lor aici arata ca totusi sunt.
Am avut o surpriza placuta in sectia de detinere a femilor. Am vizitat doua camere cu detinute femei carora le-au dat lacrimile in timp ce cantam despre nasterea pruncului Iisus. La final una dintre detinute a tinut mortis sa ne serveasca pe fiecare cu cate o felie de cozonac. La inceput am refuzat gandindu-ne ca ele ar avea mai mare nevoie de dulciuri decat noi insa nu am reusit sa plecam de acolo fara a primi cate o felie de cozonac, atat de insistenta a fost.
Acest gest al ei ne-a facut sa facem comparatie cu comportamentul barbatilor: acestia au fost in jur de 1000 de persoane si in multe camere barbatii ne mai cereau una sau alta. Insa intre cele aprox. 30 de femei, una dintre ele a tinut mortis sa ofere si nu sa ceara. Acest lucru spune mult.
Am colindat de asemenea si detinutii semi-liberi, cei care fac diferite munci in penitenciar sau lucreaza in afara acestuia. Ei au primit permisiunea sa iasa afara pe hol si sa ne asculte “fara zabrele”. Unul dintre ei ne-a cerut o Biblie in limba maghiara.
La final, chitaristul inchisorii, Remus, care a primit permisiunea sa ne insoteasca, m-a rugat sa ii dau voie sa le colinde pe fetele din grupul nostru si sa spuna o poezie. Bineinteles ca am acceptat. A cantat un cantec despre nasterea lui Iisus si a spus pe dinafara o poezie tot despre nasterea Mantuitorului in timp ce cu degetele acompania usor la chitara. Atunci am vazut lacrimi in ochii tinerilor care mai inainte au colinat pe detinuti. Ei erau liberi, de ce oare plangeau intr-o zi de bucurie?
La plecare am intrebat-o pe Loredana, dirijoarea corului bisericii adventiste de ce a lacrimat la sfarsit. Mi-a spus ca a incercat sa se tina tare pe parcursul pelerinajului printre celule. Parea vesela insa ascundea faptul ca inima ii era sfasiata. Se simtea zdrobita in interior vazand atatia tineri inchisi pentru diferite fapte, tineri, care daca ar fi beneficiat de o alta educatie, probabil ar fi fost in libertate ingineri, medici sau avocati. A ascuns cat a putut de bine sentimentele insa la sfarstit, cand l-a auzit pe Remus recitand si cantand din inima, nu a mai putut ascunde durerea si lacrimile au biruit.
Pentru multi, Craciunul din 2006 a insemnat bucurie, uitarea trecutului, senzatie gustativa placuta la savurarea portocalei, speranta, in timp ce pentru altii a insemnat introspectie si lacrimi. Depinde de care parte a zabrelelor s-au aflat.

Craciun dupa gratii

Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, filiala Brasov, si-a propus in 2006 sa se implice activ in organizarea unui Craciun de neuitat la Penitenciarul Codlea.
Inca din luna octombrie au inceput pregatirile pentru un program artistic sustinut de detinuti.
Mai intai am testat sa vedem daca detinutii din grupa noastra doresc sa se implice in acest program, stiind ca au de invatat poezii, candari sau texte literare. Nu ne-a fost greu sa scriem o lista cu vreo 10 voluntari care doreau acest lucru. De-a lungul lunilor care au urmat pana la Craciun, lista aceasta a suferit destule modificari: renuntari, reveniri, plecari pe cursa ale detinutilor sau voluntari noi. In final programul a fost sustinut de 10+1 detinuti care in ultima luna au fost constanti la repetitii.
Vazand ca detinutii vor sa se implice, am cautat o persoana capabila sa alcatuiasca un program artistic de Craciun si am gasit-o astfel pe d-ra Adina A. studenta la sociologie. Pe langa programul de scoala foarte incarcat a gasit timp sa scrie acest program care contine cateva poezii de suflet, cateva colinde nu prea grele dar frumoase si pasaje biblice cunoscute din Evanghelia dupa Matei si dupa Luca.
Nu e suficient sa ai un program bun si o lista de doritori sa il prezinte ci e nevoie de o implicare totala a acestora si multa sudoare ca programul sa iasa cu adevarat bine.
Am observat ca moralul detinutilor are suisuri si coborasuri: uneori detinutul este entuziast, apoi se descurajeaza si trebuie ridicat. Pentru reusita programului aveam nevoie de cativa detinuti motivati, capabili sa lucreze cu vocea lor, cu memoria si cu creierul lor, pe o perioada de aproximativ doua luni (noiembrie si decembrie). De aceea, aproape la fiecare repetitie, primele 10-15 minute le foloseam la ridicarea moralului si cresterea motivatiei. Si acest lucru a reusit.
Pe parcursul pregatirilor pentru programul de Craciun am simtit si sprijinul cadrelor in anumite situatii mai dificile. De exemplu, cu o ocazie, am primit un telefon de la D-na Cristina Moroianu ca in sambata respectiva nu e posibil sa ne intalnim deoarece personalul e implicat in insotirea detinutilor la judecatorie si nu are cine sa ne insoteasca. Am spus atunci ca aceasta ne afecteaza deoarece lucram la programul artistic si ce am cladit pana atunci se va uita pana saptamana viitoare. In final dansa a gasit soutia: sa amanam cateva ore intalnirea noastra ca sa ne putem totusi intalni in acea zi cu detinutii si sa repetam. Acest lucru ne-a ajutat foarte mult si am inteles ca suntem sprijiniti in activitatea noastra.
A venit si ziua mult asteptata de detinuti si de noi: 23 decembrie 2006, ziua in care grupa noastra, intitulata SPERANTA, urma sa-si prezinte programul in fata altor detinuti.
Le-am facut o mica surpriza detinutilor: i-am chemat in cabinetul psiholgic si le-am oferit cate o camasa alba si o cravata colorata. Astfel, toti, inclusiv eu, urma sa fim imbracati la fel si sa ne distingem putin fata de cei din jur. Totodata le-am pregatit cate o mapa mare, rosie, cu folii de plastic in care si-au pus poeziile, cantarile si textele biblice. Au fost foarte draguti cum au primti aceasta surpriza: unul dintre ei a intrebat daca poate pastra camasa dupa program; bineinteles ca putea, era pentru ei. Altul a zis ca doreste sa se elibereze cu aceasta camasa. Ma gandeam ca vor fi probleme la alegrea cravatelor care erau de culori diferite iar unele pareau mai frumoase decat altele. Insa nu a fost nici o problema. Mai mult, unii au convenit sa faca schimb de cravate intre ei ca sa se potriveasca cu culoarea pantalonilor.
Dupa ce s-au imbracat cu camasile albe ca zapada si cu cravatele colorate, tinand in maini mapele cu cantari si poezii, am facut o scurta repetitie, acolo, in cabinet. Toti erau ca un singur corp, ascultau instructiunile mele, comunicau foarte bine cu privirile si cantau din tot sufletul.
Apoi am intrat cu ei in clubul mic unde ne asteptau minorii si tinerii, circa 40 de persoane. Grupul SPERANTA se simtea parca in al noualea cer alaturi de ingeri cantand laude lui Isus Hristos. Au cantat impecabil si au spus aproape perfect poeziile si textele. A iesit foarte bine acest prim program la care toti cei prezenti au primit la plecare si un mic pachetel cu dulciuri si fructe din partea asociatiei.
Am vazut satisfactie pe fetele celor din grupul SPERANTA si parca un pic de invidie in ochii celorlalti detinuti care ar fi vrut sa traiasca si ei o asemenea experienta.
Dupa o mica pauza de pranz a urmat programul mult asteptat sustinut in Clubul Mare. Aici, grupul SPERANTA, urma sa se desfasoare in fata detinutilor adulti si in fata catorva cadre. Emotie mare.
De data asta nu erau singuri: inaintea lor a fost o grupa de tineri apartinand Bisericii Adventiste din Codlea care au interpertat cateva colinde despre nasterea Mantuitorului.
Grupul SPERANTA a urcat apoi pe scena, intr-un semicerc mare, alb datorita camasilor si vesel datorita cravatelor. Vedeam ca se simt putin incordati. Desi le-am spus de nenumarate ori sa zambeasca in fata publicului, acum erau toti crispati. M-am uitat tinta in ochii lor, le-am zambit i-am incurajat insa doar vreo 3 sau 4 au si zambit.
A urmat apoi programul lor, snur, de la inceput la sfarsit, fara greseala. Din cand in cand le aminteam ca trebuie sa zambeasca si unii din ei chiar m-au ascultat. A cantat si Remus, chitaristul, un colind care nu era in program dar a insisitat sa il cante. Am vazut si pe fata lui satisfactie ca face un lucru bun.
Dupa ce au terminat ce aveau de spus, au ramas pe locurile lor deoarece urma ca doua tinere studente, Elina si Neli, autoare a unui CD cu muzica religioasa, sa cante de data asta in fata detinutilor. Aveau pregatite un negativ care le acompania asemenea unei orchestre. Am vazut in ochii fetelor o mare compasiune pentru cei care isi petreceau Craciunul dupa gratii si au cantat din tot sufletul. Au fost aplaudate de cei aflati in sala dar cred ca, mai mult decat aplaudele, pentru ele a insemnat ceva deosebit sa aduca o oaza de lumina in intunericul din sufletul detinutilor.
Una dintre cantari, „Ca un cerb setos" era bine cunoscuta si de cei din grupul SPERANTA. Le-am facut semn sa cante refrenul impreuna cu cele doua soliste si au facut aceasta cu multa bucurie. Pentru ei era o deosebita onoare sa cante alaturi de aceste profesioniste.
Cu greu ne-am despartit apoi noi, cei de la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare de grupul SPERANTA si de ceilalti detinuti.
A urmat apoi ziua de miecuri, 27 decembrie, cand am avut ocazia sa colindam inaintea personalului Penitenciarului. Am sosit impreuna cu corul de tineri al Bisercilor Adventiste din Brasov, un grup de vreo 20 de tineri imbracati in robe albastre. De data asta ne-am pregatit cu o statie de amplificare si cu microfoane.
Tinerii albastrii au cantat primele patru colinde. Unul din detinuti, decanul de vechime al grupului Speranta, Paun Ionut, mi-a soptit ca i-am facut praf pe cei din SPERANTA cu aceasta introducere perfecta si ca se simt descurajati sa urmeze dupa cei din Brasov. Probabil ca se simteau mici in comparatie cu acei tineri care lucraza de ani de zile in cor si pot sa cante dupa partituri.
Apoi am urmat noi, grupul SPERANTA, tot asa, imbracati in camasi albe si cravate colorate si tinand in maini niste mape rosii. A trebuit sa renuntam la multe din punctele din program si sa cantam doar colindele si sa se spuna doar poeziile, nici acestea toate, deoarece cadrele puteau ramane in sala doar pana la ora 15.
Chiar si asa programul grupului de la SPERANTA a iesit foarte. Am vazut pe obrajii tinerilor din Brasov cateva lacrimi in timp ce detinutii cantau si vorbeau despre nasterea lui Isus. Nu stiu exact ce au simtit brasovenii dar am vazut lacrimi in ochii lor.
Sambata urmatoare nu am fost in Penitenciar insa eram curios sa stiu ce cred detinutii despre program. O colega mi-a spus ca un detinut a facut o rugaciune in care multumea lui Dumnezeu pentru acel program si spunea ca „si doamna doctor (din penitenciar) a fost impresionata de programul detinutilor si ca nu si-a inchpuit ca niste detinuti au putut produce asa ceva".
Pentru mine aceasta afirmatie a fost suficienta sa imi reconfirme ca, un om, oricat de jos s-ar afla, totusi, daca doreste, se poate ridica deasupra si poate atinge performante deosebite daca este iubit si iubeste.
Si daca Iisus Hristos s-a nascut acum doua mii de ani ca sa salveze o intreaga lume pierduta, cu siguranta ca a facut asta nu numai pentru mine, un o liber, ci si pentru cei care au gresit fata de societate si se afla in inchisoare.
Cand Iisus se naste si in inima celor de dupa gratii Craciunul devine cu adevarat stralucitor.

Valentin Bota
Voluntar la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare