Fetita lui Petrica

Aveam in grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un detinut pe nume Petrica. Statea mereu in prima banca si participa cu interes la intalnirile noastre. Nu era ca alti detinuti care, la sfarsitul intalnirii veneau sa ceara cate ceva, de fiecare data aceiasi si de fiecare data altceva: nu li se mai terminau cererile niciodata.
Petrica nu cerea nimic.
Intr-o sambata dimineata, la ora noastra obisnuita de intalnire, Petrica doreste sa faca o rugaciune. In rugaciunea simpla pe care a rostit-o se roaga fierbinte pentru fetita lui ca sa nu fie trimisa de sotia sa la orfelinat datorita lipsurilor materiale.
La sfarsitul intalnirii l-am intrebat in particular despre ce este vorba. Mi-a spus ca i-a scris mama sa ca sotia lui doreste sa-i dea fetita la orfelinat in ingrijire temporara ca nu are ce sa-i dea de mancare. Insa el o ruga staruitor sa mai reziste inca doua luni pana se intoarce acasa.
Petrica se afla inchis pentru faptul ca “luase” niste fier vechi din curtea unei institutii de stat, fier pe care il dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca sa cumpere de mancare pentru familie.
In faza cand inca se mai cerceta cazul sau, politistul care facea ancheta i-a cerut mita 300 RON (aprox. 80 Euro) ca sa claseze acest caz si Petrica sa scape de inchisoare. Insa Petrica nu a avut de unde sa plateasca acesti bani si a “platit” cu vreo 3 ani de inchisoare. Acum regreta fapta facuta si ne-a promis ca niciodata, chiar daca ar fi sa moara de foame, nu va mai fura nimic, nici un capat de ata.
Ma rugat ca, daca cumva ajung la fetita lui, sa ii duc un caiet de scoala si un creion.
Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brasov, intr-un sat, langa Rupea. Casa lui nu avea numar. De la Rupea urma sa ajung in satul sau pe un drum neasfaltat, intr-o zona pitoreasca de dealuri.
Inainte sa plec de acasa spre a merge la familia lui am pus in portbagaj niste alimente de baza de care stiam ca familia sa are mare nevoie.
Intrand in satul sau, am intrebat de familia lui Petrica iar un domn mi-a spus ca se afla la marginea satului in zona numita TIGANIE.
Ajuns aici, trec peste un parau fara pod si pe un deal sunt insirate mai multe casute mici, de lemn.
Urc cativa metri pana la prima locuinta si intreb de familia lui Petrica.
-Eu sunt mama lui Petrica, imi spune o femeie in varsta.
I-am spus cine sunt si cum am ajuns acolo.
-Poftiti inauntru. Azi noapte v-am visat ca veti veni aici, a zis ea.
M-am mirat.
Am intrat intr-un fel de bucatarie fara usa in care, pe o vatra, se cocea ceva ca un fel de placinta.
Bucataria nu avea dusumea sau gresie, ci direct pamantul era podeaua sa.
Din bucatarie intru in “sufragerie” adica singura camera a acelei casute.
In camera erau doua paturi, o masa, un dulap si o soba. Pe unul din paturi statea intins un baranel unscativ la vreo 60 de ani care se ridica pe sezut atunci cand intru in camera. El era tata vitreg al lui Petrica si spunea ca are o tumoare la creier si de aceea ameteste repede si sta la pat.
Le spun motivul venirii mele acolo si anume sa transmit un mesaj din partea lui Petrica catre sotia sa pentru ca aceasta sa nu lase pe fetita lui la orfelinat.
Parintii imi spun ca au convins-o pe mama fetitei sa nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a paruit-o” ca sa renunte. Sotia lui Petrica se afla in satul vecin fiindca s-a dus sa locuiasca cu sora ei. Fetita lor o tineau batranii acum.
Tocmai atunci intra in camera si fetita lui Petrica: o fata brunetica, dulce, de vreo sapte anisori cu ochi limpezi chiar daca hainele de pe ea erau ponosite. Era in clasa intai la scoala, invata sa scrie.
Deci problema fetitei lui Petrica se rezolvase: nu mai trebuia sa mearga la orfelinat fiindca o tineau batrinii.
Ii rog atunci sa scrie un bilet lui Petrica sa il linisteasca in legatura cu fetita sa.
Batranul ii cere fetitei caietul de scoala sa rupa de acolo o foaie sa ii scrie cateva vorbe lui Petrica. Desi fetita era in clasa intai, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Nastase (scria asta pe coperta), un caiet dictando desi copiii de clasa intai invata sa scrie pe niste caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrica sa ii duc un caiet si un creion fetitei sale si i le-am dat.
Dupa ce scrie scurta scrisoare catre Petrica, batranelul imi arata un bilet primit de la Petrica pe care erau scrise versurile unei cantari pe care el a invatat-o la intalnirile naostre.
-Nu stiu cum se canta cantarea asta, mi-a spus batranelul.
Am inceput sa ii fredonez cantarea: “Obosit si-nfrant de cale lunga” cantarea preferata a lui Petrica. Ascultau cu atentie si incercau sa cante si ei cu mine.
-Noi suntem penticostali mi-a spus batanul.
Intr-adevar, pe masa am vazut o Biblie cu coperti verzi de vinilin.
-Insa nu avem predicator in biserica noastra si nu ne mai adunam duminica. De aceea copiii nostri nu au de unde sa invete din Biblie. Fetita noastra mai merge la biserica ordodoxa romana din sat atunci cand moare cineva pentru ca acolo primeste coliva si corn.
-Singura biserica penticostala din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici insa se ajunge acolo pe un drum de caruta si nu putem merge pe jos pentru ca suntem batrani. Noi credem in Dumnezeu dar nu avem unde sa mergem sa ne inchinam Lui, spune mama lui Petrica.
La plecare ma ridic in picioare si le cer permisiunea sa spun o rugaciune pentru aceasta familie ca sa-i ocroteasca Dumnezeu. Atunci femeia iese in fata casei si isi striga vecinele sa vina la rugaciune.
Indata camera se umple de cateva famei si copii care au venit sa se roage cu noi.
Femeile se pleaca pe genunchi, copiii raman in picioare iar batranelul sta sezand pe pat.
Eu nu ma plec pe genunchi sa nu imi murdaresc pantalonii curati.
Cand sa spun:
-Tatal nostru care locuiesti in ceruri...
o femeie ma intrerupe si incepe sa se roage inaintea mea. Astept sa termine.
Incep rugaciunea din nou, insa o alta femeie incepe sa se roage pana sa apuc sa zic ceva. Dupa ce se opreste cred ca mi-a venit si mie randul sa ma rog insa o alta persoana incepe sa spuna o rugaciune.
Practic nu am fost lasat sa ma rog pana nu si-a spus fiecare rugaciunea.
La urma de tot, dupa ce au fost epuizate toate cererile catre Dumnezeu, ma rog si eu, scurt, incredintandu-i pe cei de fata in mana Domnului rugandu-L sa le dea painea cea de toate zilele si sa-i hraneasca asa cum isi hraneste pasarile cerului.
La plecare ma insotesc cu totii pana la masina lasata dincolo de paraul fara podet. Fetita lui Petrica ma tine de mana. Spun ca am ceva pentru dansii, deschid portbagajul si le impart alimentele. Se bucura fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de faina, de malaiul pe care il primeste iar fetita lui Petrica primeste o punga cu pufuleti ceea ce o face sa ii straluceasca ochii.
Pe drumul de intoarcere ma gandesc la cuvintele lui Isus:
“Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti caci imparatia cerurilor este a celor ca ei.”
“Ah, ma gandesc in sinea mea, daca in fiecare saptamana ar veni cineva in bisericuta asta si in toate satele de tigani sa le povesteasca copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atati detinuti in Penitenciarele Romaniei. Dar cine ar merge intre ei sa faca asta?”
Sambata urmatoare, Petrica se roaga din nou la intalnirea noastra. De data asta ii multumeste lui Dumnezeu ca i-a ascultat rugaciunea si fetita lui a ramas acasa.
In curand vor fi din nou impreuna.