Romanţă de deznădeje pe acorduri de chitară

Ni se intâmpla uneori să ne legam sufleteşte de câte un deţinut cu care lucrăm ca voluntari ai Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aşa se face că l-am cunoscut pe Remus cam de la începuturile activităţii noastre la Penitenciarul Codlea. Era chitaristul nostru care a petrecut în puşcărie vreo unsprezece ani. Un băiat de vreo 30 de ani, nu prea înalt, cu faţa blajină, rotofei, cu tenul închis dar cu un talent deosebit la chitară şi poezie.
Il aşteptam cu interes la grupa noastră care se întâlnea săptămânal în biserica penitenciarului. Considerăm ca Biblia poate schimba vieţi de aceea încercam transmitem mesajul ei deţinuţilor. La inceputul intalnirii aveam cateva cantari mai vesele sau mai triste pe care le cantam cu detinutii iar Remus ne acompania cu mult patos. Invatase acompaniamentele la toate cantarile noastre iar la programele festive de Pasti sau de Craciun, era nelipsit. Uneori ne canta cate o compozitie proprie sau vreun cantec religios invatat de la altii.
Intotdeauna l-am perceput ca o persoana blajina, putin ramas in urma cu anii de scoala (pe care multi i-a parcurs chiar in Penitenciar) si ma miram ca un om bland ca el, e de atatia ani in puscarie. Nu l-am intrebat niciodata de ce e acolo pentru ca aceasta face parte din codul nostru deontologic. Suntem opriti de regulamentul nostru interior sa cerem detalii detinutilor cu privire la motivele pentru care isi ispasesc pedeapsa acolo. Suntem sfatuiti sa ii privim nu ca pe niste infractori (hoti, violatori, delapidatori, criminali) ci ca pe niste oameni care doresc sa inceapa o viata noua. De aceea nu l-am intrebat niciodata pe Remus cati ani a facut in puscarie si de ce.
In unele saptamani era mai abatut, mai trist, si nu venea la biserica. Apoi revenea si ne spunea ca avut o perioada mai grea si canta din nou cu drag impreuna cu noi. Odata a primit chiar o pedeapsa din partea conducerii penitenciarului si nu a mai putut participa la intalnirile noastre deoarece avusese un conflict verbal cu un gardian. Apoi totul a revenit la normal.
Ne-am bucurat mult cand, acum vreo 5 ani am aflat ca se elibereaza. Ne-am bucurat pentru el si ne-am intristat pentru  noi deoarece nimeni nu ii putea inlocui talentul artistic iar intalnirile noastre urmau sa “sufere” din cauza asta. L-am sfatuit cu blandete cu totii sa-si caute un rost in viata, sa munceasca si sa nu mai ajunga in Penitenciar.
Dupa cateva luni insa de libertate, aflam cu durere ca Remus s-a intors din nou in Penitenciar. Colegii lui ne-au spus ca lucrase la un bar ca lăutar. Intr-o zi, plecand de acolo dupa ce fusese servit cu alcool, pe strada, mergand spre casa, a vazut o domnisoara care vorbea la un telefon frumos, Nokia. Mintea fiindu-i intunecata de alcool si-a dorit sa aibă telefonul fetei deoarece telefonul lui era vechi, avea ecranul crapat si trebuia incarcat zilnic. Venind in fuga prin spatele fetei o surprinde cand ii prinde mana si ii smulge cu forta telefonul. Fata nu se lasa usor, se lupta, insa pierde telefonul. Striga dupa ajutor si cativa barbati din preajma vazand situatia alearga dupa Remus, il imobilizeaza si il predau Politiei.
In cateva ore Remus ajunge din nou in Penintenciar unde trebuie sa astepte hotararea judecatorului ce se va pronunta in procesul lui. In final este condamnat la 5 ani pentru talharie, ca recidivist. Iata unde l-a dus un pahar de alcool pe cel pe care il credeam atat de blajin si bland cu un deosebit talent artistic. De rusine, Remus, mai multe luni la rand, nu a venit la grupul nostru de sprijin din Penitenciar. Ii era rusine de ce a facut si se invinuia si se pedepsea singur stand trist in camera.
Dupa o vreme insa prinde curaj si apare din nou in grupul nostru aducandu-si totodata si chitara maiastra. Participa saptamana de saptamana la intalnirile noastre, canta cu entuziasm cantarile noastre si chiar, de multe ori, pune intrebari interesante. Observam ca pe langa intersul fata de muzica, de data aceasta Remus manifesta un interes deosebit si fata de Sfanta Scriptura si acest lucru nu putea decat sa ne bucure.
Din cei 5 ani primiti ca pedeapsa a executat vreo trei ani si, conform normelor, intrucat s-a purtat exemplar, a fost eliberat conditionat. De data aceasta cred ca am petrecut mai mult timp cu el incercand sa il pregatim pentru viata in libertate. Adesea ii spuneam sa nu mai puna alcool in gura deoarece il face sa isi piarda controlul, sa faca fapte necugetate si sa revina in Penitenciar. Mi-a promis ca nu va mai bea.
Bucuria lui cea mare a fost ca in ultimele luni s-a imprietenit cu o profesoara care preda in scoala inchisorii. Aceasta doamna l-a remarcat pe Remus si intre ei s-a infiripat o prietenie frumoasa si mai apoi chiar o dragoste curata.
Dupa eliberare a avut multe incercari de angajare esuate. Oamenii se tem in general sa angajeze fosti detinuti. Chiar eu l-am adus la un patron care producea mobilier la comanda si atunci cand Remus i-a spus ca el provine din Penitenciar, patronul a refuzat sa il mai angajeze.
Ocazia lui se pare ca a aparut cand, fiind intalnit pe strada in timp ce canta la chitara de o echipa de la televiziune, i s-a luat un interviu iar el a marturisit cu ce probleme se confrunta la angajare. In urma reportajului, un director de firma l-a cautat si i-a oferit un loc de munca stabil la echipa de curatenie.
Firma fiind romano-germana, Remus a ajuns chiar sa viziteze Germania si sa cante pentru patronul de acolo. A ajuns sa fie iubit de colegii de munca, el fiind harnic, constiincios si amabil.
Totusi hoby-ul cu chitara nu l-a parasit. Adesea dupa orele de munca mergea pe strada Republicii din Brasov sa cante pentru trecatori. Fiind bine imbracat si avand o voce frumoasa, cei ce il ascultau erau generosi cu Remus lasandu-i bani frumosi in palarie.
Cu acesti bani a putut sa-si cumpere o chitara mai performanta, o statie de amplificare si chiar o motoreta. Cu un job respectabil si cu un hoby aducator de castig, avand langa el o persoana care il iubea, Remus si-a dezbracat haina de puscarias fiind din ce in ce mai iubit si apreciat de cei din jur.

Saptamana trecuta primesc un telefon prin care concubina lui Remus ma roaga sa ii redactez o caracterizare din partea Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aceasta pentru ca Remus are necazuri cu o domnisoara care ar fi vrut sa profite financiar de Remus si a declarat ca a fost violata de Remus desi au facut sex de comun acord. Intrucat solicitarea pornea de la acea fiinta care i-a acordat toata increderea lui Remus la iesirea din Penitenciar si care crede în nevinovăţia lui Remus, am acceptat sa-i fac aceasta caracterizare. Totodata am fost rugat sa ii gasesc un avocat. Uitandu-ma insa peste dosarul lui Remus, observ cu usurinta ca Remus este cu adevarat vinovat de viol. Desigur ca are nevoie de un avocat insa doar ca sa obtina o pedeapsa cat mai mica din intervalul 3 - 10 ani, nu pentru a fi declarat nevinovat.
Chitaristul meu bland si blajin se pare ca ajunge din nou in Penitenciar dupa o perioada de 2 ani petrecuti in libertate. Se pare ca aceasta ultima perioada de libertate e cea mai mare perioada din viata lui pe care a petrecut-o liber dupa prima incarcerare. A avut ocazia sa sima ce inseamna sa aiba langa el o persoana iubitoare pe care a inselat-o insa violand o alta femeie mai tanara. A avut ocazia sa fie apreciat de cei din jur, sa munceasca si sa cante. Ar fi putut progresa pe scara sociala insa acum e nevoit sa coboare din nou la “beci”. Nu a consumat alcool ca sa faca fapte necugetate insa poftele si fanteziile lui sexuale au fost mai puternice decat constiinta lui si a incercat sa obtina prin forta ceea ce nu a obtinut cu şarmul cu care ne cucerise pe noi.
Acum Remus asteapta sa fie judecat din nou. Oare va fi blanda instanta cu un fost detinut eliberat conditionat? Va avea oare parte de un judecator ingaduitor cu Remus  care va tine cont ca s-a straduit sa munceasca cinstit si canta atat de fumos? Privind insa catre victima care a fost obligata prin forta sa suporte lucruri injositoare mi se pare greu de crezut ca va primi o pedeapsa mica.
Asa ca ma astept ca dupa cateva luni de mahnire in celula sa, Remus sa apara din nou la grupul de suport al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare cantand de data asta o romanţa compusă de el in care isi plange neputinta si deznadejea.

S.O.S. – HELP !!!

Dupa cum sti, de aproape opt ani, lucrez ca voluntar al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aici ne ocupam de reintegrarea detinutilor in societate si sprijinrea famiilor lor (in special a copiilor acestora).
Am intalnit o situatie speciala si iti cer sprijinul. Lucrez de luna trecuta cu familiile a doi detinuti dintr-un sat din judetul Covasna. Satul acesta este destul de izolat de restul localitatilor iar aici, am descoperit ca sunt mai multe persoane private de libertate aflate in diferite penitenciare din Romania.

Satul (sau ma bine zis, catunul) are 70 de case in care locuiesc tot atatea familii. Unele familii au pana la 14 copii. Dupa cum banuiesti ei sunt de etnie tiganeasca insa nu sunt vinovati ca s-au nascut in acest mediu. Iarna nu poti ajunge in sat decat pe jos sau, eventual daca ai masina de teren echipata cu lanturi. Mijloacele curente de deplasare pana la soseaua judeteana sunt carutele trase de cai. Ele indeplinesc si rolul de SALVARE cand cineva trebuie sa se interneze in spital pentru vreo problema medicala.
M-am legat afectiv de aceste doua familii, fiecare cu cate 4 copii, intretinute doar de mame deoarece tatii sunt in puscarie. Insa nu pentru aceste familii iti scriu ci pentru restul de 68 de familii care traiesc in conditii asemanatoare, sau mai grele. Veniturile lunare ale acestor doua familii constau doar in ajutoarele de stat pentru copii (pentru un copil 10 Eur/luna sau 40 RON si 20 Euro sau 80 RON pentru un adult). Deci fiecare din aceste doua familii traiesc cu cate 60 Euro pe luna. M-am hotarat sa le ajut cu tot ce pot din venitul meu.
Saptamanal ii vizitez, discut cu ei si le ofer cate ceva de-ale gurii. Insa ne-au rugat staruitor si celelalte familii din sat sa le ajutam si pe ele cu ceva mancare, chiar si cu paine goala. Mi s-a spus ca ajutoarele acestea putine care le primesc de la stat nu le-au mai fost date din luna decembrie si ei acum traiesc pe credit de la patronul magazinului de alimente aflat la 8 km de sat (bineinteles cu dobanzile aferente). La inceput nu am crezut ca statul nu le-a mai dat ajutor. M-am interesat la primarie si acesta este adevarul: statul, prin primarie, nu a fost capabil sa ofere acest ajutor legal din luna decembrie incoace si nici nu va putea pana in luna martie deoarece visteria este goala. Se asteapta un imprumut extern de la FMI.
Acum am inteles de ce le este asa de greu acestor oameni sa traiasca pe timp de iarna fara nici un venit. Unele dintre familii, prin traditie, se ocupa cu confectionarea cosurilor si maturilor pe care le vand la satele din jur. Dar am observat ca piata aceasta e cam saturata. Voi incerca sa le gasesc si alte piete de desfacere. Vreo 5-6 familii au cal si caruta si mai castiga un ban prin transporturile pe care le fac pentru altii. Vreo 2-3 familii au cate o vaca cu lapte sau niste capre. In rest, ei mai lucreaza cu ziua la satele din jur. Insa acum e iarna si nu e nevoie de ei. Iata de ce multi au fost condamnati pentru furtul de alimente (primind pedepse intre 5 si 8 ani).
Ne-am gandit ca in prima faza (cei de la biserica unde frecventez) ca pana le sosesc banii de la primarie, in luna martie, sa le oferim cate 2-3 kg de malai pe cap de locuitor (sunt vreo 450 de locuitori). Asta le-ar ajunge pentru 7-10 zile. Dar in afara de malai, poate ar fi nevoie si de fasole (costa de 4 ori mai mult), faina, ulei, cartofi si paine adica alimente de baza.

Pentru aceasta, duminica 7 februarie, vom face un recensamant exact al tuturor persoanelor si cazurilor speciale din sat si le vom imparti totodata si ajutoarele. Momentan suntem vreo 9 voluntari si poate mai primim ajutoare. Pana atunci vom strange banii sa le cumparam o tona de malai si alte alimente ce vom mai reusi. Tot atunci dorim sa le oferim la copii – sunt vreo 250-280 de copii- cate o pereche de incaltaminte de iarna si cate o canadiana (folosite sau noi, dupa cum vom reusi sa adunam).
Nu dorim doar sa le oferim acest ajutor temporar ci dorim sa ii ajutam totodata sa isi dezvolte capacitatile de munca si sa-si sporeasca veniturile (fie prin practicarea unor meserii noi, fie prin agricultura prin infintarea unor solarii). De asemenea au nevoie de educatie si suntem hotarati sa ii ajutam si la acest capitol.
Fiindca noi aici suntem putin iar ei sunt multi, iti cer ajutorul: daca ai prin garderoba ta incaltaminte pentru copii sau haine groase de iarna (canadiene, fasuri, paltoane) te rog sa ni le trimiti de urgenta prin posta. Alte haine nu trimite pentru ca nu prea au unde sa le depoziteze; de regula, o familie cu multi copii locuieste intr-o singura camera. Daca vei putea pune totodata ceva alimente in colet (dar te rog alimente de baza nu alimente rafinate, specialiati scumpe) ei s-ar bucura foarte mult. Daca poti participa duminica 7 februarie la aceasta campanie te astept cu bucurie. Daca vrei sa participi cu ceva la aceasta actiune, iar un colet ar face prea mult timp pana ajunge la noi, pana in 7 februarie, poti trimite ceva bani daca te indeamna inima. Te voi informa exact cum am procedat cu banii si cu ajutoarele primite.
Iti multumesc ca ti-ai luat timp sa citesti pana aici. Inseamna ca te doare si pe tine inima cum ma doare si pe mine, pentru acesti oameni, care provin din familii de robi din evul mediu. Insa Dumnezeu ii iubeste si pe ei si pentru aceasta ne-a oferit darurile Sale ca sa le putem da mai departe.

Valentin Bota
0728-330.901

http://www.facebook.com/pages/Serviciul-Umanitar-pentru-Penitenciare-pagina-voluntarilor-din-Brasov/238233510775

www.reintegrare.blogspot.com

valibota (at) yahoo.com

Fetita lui Petrica

Aveam in grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un detinut pe nume Petrica. Statea mereu in prima banca si participa cu interes la intalnirile noastre. Nu era ca alti detinuti care, la sfarsitul intalnirii veneau sa ceara cate ceva, de fiecare data aceiasi si de fiecare data altceva: nu li se mai terminau cererile niciodata.
Petrica nu cerea nimic.
Intr-o sambata dimineata, la ora noastra obisnuita de intalnire, Petrica doreste sa faca o rugaciune. In rugaciunea simpla pe care a rostit-o se roaga fierbinte pentru fetita lui ca sa nu fie trimisa de sotia sa la orfelinat datorita lipsurilor materiale.
La sfarsitul intalnirii l-am intrebat in particular despre ce este vorba. Mi-a spus ca i-a scris mama sa ca sotia lui doreste sa-i dea fetita la orfelinat in ingrijire temporara ca nu are ce sa-i dea de mancare. Insa el o ruga staruitor sa mai reziste inca doua luni pana se intoarce acasa.
Petrica se afla inchis pentru faptul ca “luase” niste fier vechi din curtea unei institutii de stat, fier pe care il dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca sa cumpere de mancare pentru familie.
In faza cand inca se mai cerceta cazul sau, politistul care facea ancheta i-a cerut mita 300 RON (aprox. 80 Euro) ca sa claseze acest caz si Petrica sa scape de inchisoare. Insa Petrica nu a avut de unde sa plateasca acesti bani si a “platit” cu vreo 3 ani de inchisoare. Acum regreta fapta facuta si ne-a promis ca niciodata, chiar daca ar fi sa moara de foame, nu va mai fura nimic, nici un capat de ata.
Ma rugat ca, daca cumva ajung la fetita lui, sa ii duc un caiet de scoala si un creion.
Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brasov, intr-un sat, langa Rupea. Casa lui nu avea numar. De la Rupea urma sa ajung in satul sau pe un drum neasfaltat, intr-o zona pitoreasca de dealuri.
Inainte sa plec de acasa spre a merge la familia lui am pus in portbagaj niste alimente de baza de care stiam ca familia sa are mare nevoie.
Intrand in satul sau, am intrebat de familia lui Petrica iar un domn mi-a spus ca se afla la marginea satului in zona numita TIGANIE.
Ajuns aici, trec peste un parau fara pod si pe un deal sunt insirate mai multe casute mici, de lemn.
Urc cativa metri pana la prima locuinta si intreb de familia lui Petrica.
-Eu sunt mama lui Petrica, imi spune o femeie in varsta.
I-am spus cine sunt si cum am ajuns acolo.
-Poftiti inauntru. Azi noapte v-am visat ca veti veni aici, a zis ea.
M-am mirat.
Am intrat intr-un fel de bucatarie fara usa in care, pe o vatra, se cocea ceva ca un fel de placinta.
Bucataria nu avea dusumea sau gresie, ci direct pamantul era podeaua sa.
Din bucatarie intru in “sufragerie” adica singura camera a acelei casute.
In camera erau doua paturi, o masa, un dulap si o soba. Pe unul din paturi statea intins un baranel unscativ la vreo 60 de ani care se ridica pe sezut atunci cand intru in camera. El era tata vitreg al lui Petrica si spunea ca are o tumoare la creier si de aceea ameteste repede si sta la pat.
Le spun motivul venirii mele acolo si anume sa transmit un mesaj din partea lui Petrica catre sotia sa pentru ca aceasta sa nu lase pe fetita lui la orfelinat.
Parintii imi spun ca au convins-o pe mama fetitei sa nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a paruit-o” ca sa renunte. Sotia lui Petrica se afla in satul vecin fiindca s-a dus sa locuiasca cu sora ei. Fetita lor o tineau batranii acum.
Tocmai atunci intra in camera si fetita lui Petrica: o fata brunetica, dulce, de vreo sapte anisori cu ochi limpezi chiar daca hainele de pe ea erau ponosite. Era in clasa intai la scoala, invata sa scrie.
Deci problema fetitei lui Petrica se rezolvase: nu mai trebuia sa mearga la orfelinat fiindca o tineau batrinii.
Ii rog atunci sa scrie un bilet lui Petrica sa il linisteasca in legatura cu fetita sa.
Batranul ii cere fetitei caietul de scoala sa rupa de acolo o foaie sa ii scrie cateva vorbe lui Petrica. Desi fetita era in clasa intai, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Nastase (scria asta pe coperta), un caiet dictando desi copiii de clasa intai invata sa scrie pe niste caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrica sa ii duc un caiet si un creion fetitei sale si i le-am dat.
Dupa ce scrie scurta scrisoare catre Petrica, batranelul imi arata un bilet primit de la Petrica pe care erau scrise versurile unei cantari pe care el a invatat-o la intalnirile naostre.
-Nu stiu cum se canta cantarea asta, mi-a spus batranelul.
Am inceput sa ii fredonez cantarea: “Obosit si-nfrant de cale lunga” cantarea preferata a lui Petrica. Ascultau cu atentie si incercau sa cante si ei cu mine.
-Noi suntem penticostali mi-a spus batanul.
Intr-adevar, pe masa am vazut o Biblie cu coperti verzi de vinilin.
-Insa nu avem predicator in biserica noastra si nu ne mai adunam duminica. De aceea copiii nostri nu au de unde sa invete din Biblie. Fetita noastra mai merge la biserica ordodoxa romana din sat atunci cand moare cineva pentru ca acolo primeste coliva si corn.
-Singura biserica penticostala din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici insa se ajunge acolo pe un drum de caruta si nu putem merge pe jos pentru ca suntem batrani. Noi credem in Dumnezeu dar nu avem unde sa mergem sa ne inchinam Lui, spune mama lui Petrica.
La plecare ma ridic in picioare si le cer permisiunea sa spun o rugaciune pentru aceasta familie ca sa-i ocroteasca Dumnezeu. Atunci femeia iese in fata casei si isi striga vecinele sa vina la rugaciune.
Indata camera se umple de cateva famei si copii care au venit sa se roage cu noi.
Femeile se pleaca pe genunchi, copiii raman in picioare iar batranelul sta sezand pe pat.
Eu nu ma plec pe genunchi sa nu imi murdaresc pantalonii curati.
Cand sa spun:
-Tatal nostru care locuiesti in ceruri...
o femeie ma intrerupe si incepe sa se roage inaintea mea. Astept sa termine.
Incep rugaciunea din nou, insa o alta femeie incepe sa se roage pana sa apuc sa zic ceva. Dupa ce se opreste cred ca mi-a venit si mie randul sa ma rog insa o alta persoana incepe sa spuna o rugaciune.
Practic nu am fost lasat sa ma rog pana nu si-a spus fiecare rugaciunea.
La urma de tot, dupa ce au fost epuizate toate cererile catre Dumnezeu, ma rog si eu, scurt, incredintandu-i pe cei de fata in mana Domnului rugandu-L sa le dea painea cea de toate zilele si sa-i hraneasca asa cum isi hraneste pasarile cerului.
La plecare ma insotesc cu totii pana la masina lasata dincolo de paraul fara podet. Fetita lui Petrica ma tine de mana. Spun ca am ceva pentru dansii, deschid portbagajul si le impart alimentele. Se bucura fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de faina, de malaiul pe care il primeste iar fetita lui Petrica primeste o punga cu pufuleti ceea ce o face sa ii straluceasca ochii.
Pe drumul de intoarcere ma gandesc la cuvintele lui Isus:
“Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti caci imparatia cerurilor este a celor ca ei.”
“Ah, ma gandesc in sinea mea, daca in fiecare saptamana ar veni cineva in bisericuta asta si in toate satele de tigani sa le povesteasca copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atati detinuti in Penitenciarele Romaniei. Dar cine ar merge intre ei sa faca asta?”
Sambata urmatoare, Petrica se roaga din nou la intalnirea noastra. De data asta ii multumeste lui Dumnezeu ca i-a ascultat rugaciunea si fetita lui a ramas acasa.
In curand vor fi din nou impreuna.