luni, 28 decembrie 2009

16 taţi cu 56 de copii în Penitenciarul Codlea

Duminica, 20 decembrie 2009, am avut împreună cu colaboratorii mei de la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare o acţiune de anvergură care m-a marcat atât pe mine cât şi pe ei.
Ne-am propus cu ocazia sărbătorilor de iarnă să facem o bucurie deţinuţilor nevizitaţi de familie datorită lipsurilor financiare ajutându-i să fie împreună cu ocazia unei serbări ţinute de un cor de copiii.
Departamentul socio-educativ din Penitenciarul Codlea ne-a pus la dispoziţie o listă cu 16 persoane private de libertate cărora urma să le aducem copiii şi soţiile sau soţii.
Acest lucru nu urma să fie uşor deoarece adresele erau destul de răspândite în judeţele Braşov şi Covasna.
Părea chiar periculos ce ne-am propus să facem şi de aceea, responsabilii din Penitenciar ne-au sugerat să apeleze la autorităţile locale pentru a anunţa familiile infractorilor să vină la o anumită oră în faţa primăriei pentru a-i duce cu maşinile noastre la acea serbare.
Însă, din prea mult curaj, am refuzat acest ajutor afimând că nu ne este frică să pătrundem în cartierele sau satele locuite de ţigani chiar dacă unii dintre ei se aflau închişi la Codlea pentru fapte grave. De aceea am avut parte de diferite peripeţii iar pe viitor nu vom refuza ajutorul autorităţilor.
Am avut timp aproape o lună pentru a pune la punct toate detaliile acestei acţiuni şi, acum, privind în urmă, realizez că am fi avut nevoie de două luni pentru ca totul să meargă bine.
Acţiunea a fost grea şi complicată.
În primul rând a fost necesar să găsesc voluntari să se implice într-o acţiune care avea loc în preajma sărbătorilor când toată lumea e ocupată până peste cap.
Apoi a fost necesar să găsesc persoane dispuse să sponsorizeze cadourile ce urmau să fie oferite atât copiilor şi mamelor lor cât şi deţinuţilor ce urmau să fie prezenţi la manifestare. Şi ştim că banii nu prea ne ajung de sărbători.
Apoi aveam nevoie de un grup de copii care să ofere un program artistic de calitate.
De mare folos mi-a fost faptul că am putut apela la biserica adventistă din Braşov iar în urma apelului s-au anunţat atât voluntari posesori de autovehicole cât şi sponsori care au pregătit, cumpărat şi ambalat cadouri pentru cei 56 de copii ai deţinuţilor. Copii care urmau să susţină programul au zis Da la prima invitaţie.
Privind în urmă îmi dau seama cât a costat în realitate acest proiect.
Pentru cei 16 deţinuţi cărora urma să li se aducă familia la acest program s-au pregătit:
- 16 şoferi împreună cu maşiniile personale
- 8 responsabili SUP cu diferite responsabilităţi de organizare
- 20 de copii care au prezentat un frumos program despre FULGUL DE NEA
- 7 instructori care au pregătit programul cu copiii
- aproximativ 40 de sponsori care au pregătit personal cadourile pentru copii.
- un număr de angajaţi ai Penitenciarului care au contribuit la buna desfăsurare a evenimentului.
Deci, pentru 16 deţinuţi, au fost aduşi în Penitenciarul Codlea 56 de copii, 18 mame, taţi sau asistenţi maternali care au grijă de aceşti copii.
Pentru aceştia şi s-au mobilizat aproximativ 90 de voluntari care s-au îngrijit să aibă loc această serbare cu durata de o oră.
La aceasta se adaugă întreg personalul Penitenciarului care a avut responsabilităţi la acest program. Nu cunosc numărul lor dar ştiu că şi dânşii au fost mulţi.
Practic, pentru o oră de fericire cu familia pentru un deţinut au lucrat mai mult de şapte oameni.
Pentru o oră de fericire în sala Clubului Penitenciarului a fost necesare zeci de ore de de convorbiri telefonice pentru coordonare (nu avem cifra exactă).
Pentru o oră de fericire la Codlea noi am petrecut însumat peste 600 de ore de pregătire a evenimentului, adică mai mult de 4 luni de muncă a unui lucrător la un serviciu de 8 ore pe zi.
Pentru o oră de fericire a câtorva familii destrămate am parcurs însumat peste 1.500 de kilometrii cu maşinile noastre, adică cât un drum până în nordul Germaniei.
S-ar putea compara costurile acestei acţiuni (probabil undeva la 4.000 RON + costurile Penitenciarului) cu preţul unei ore de fericire a câtorva familii? Cu banii aceştia s-ar fi putut cumpăra peste 1.800 de franzele şi oferite celor flămânzi şi fără adăpost.
Acţiunea a fost grea, a costat mult, dar a meritat.
Am văzut deţinuţi ce nu mai conteneau să-şi sărute copilaşii. Am văzut cum soţiile lor se cuibăreau la pietul lor încercând să îi seducă. Am observat cum o mamă din penitenciar a ţinut în braţele ei doi copii tot timpul programului, în timp ce tatăl avea grijă de ceilalţi patru. În timp ce copiii noştrii cântau sau recitau poezii, am văzut în sală femei cu lacrimi în ochi deoarece, copiii lor, în loc să fie pe scenă să recite o poezie, sunt stigmatizaţi ca fiind nişte “pepelei” (cuvândul este prescurtarea de la denumirea actuală a deţinuţilor conform normelor: Persoane Private de Libertate).
La sfârşitul programului am pus câteva întrebări copiilor de deţinuţi din sală iar ei au dat răspunsuri foarte inteligente.
Am văzut băieţei care au “venit să-l vadă pe tătuţu” pentru că nu l-au mai văzut de un an de zile. Am văzut o mamă singură care a stat strâns lipită de băieţeii ei pe care voluntarii noştrii i-au adus tocmai din Centrul de Plasament din comuna Dacia de lângă Rupea. Am văzut un tată mai mare ca mine cu doi ani, care are nouă copii, dintre care doi sunt privaţi de libertate iar pe ceilalţi şapte i-am adus noi.
Ţinând cont că multe din aceste familii nu s-au mai văzut vreme îndelungată consider că acţiunea a fost mai mult decât benefică.
Dar se naşte întrebarea: a meritat acest efort uriaş? Apreciază ei eforturile noastre? Îşii vor schimba cumva conduita şi datorită nouă?
Am auzit de la soţia unui deţinut pe nume Ion că acesta va intra săptămâna viitoare în comisia de eliberare. Dacă nu a avut abateri el se va putea întoarce acasă în scurt timp.
Însă unii dintre cei ce se eliberează, după o vreme se întorc înapoi la Codlea ca recidivişti.
Dar Ion acesta, care se elibereaza acum, va face oare o excepţie?
Pe el îl aşteaptă acasă o soţie tânără şi patru copii mici. Îşi va lua el responsabilităţile de soţ şi tată în serios sau se va întoarce la colegii lui de cameră?
Urmează să vedem filmul său în realitate şi apoi să răspundem la întrebarea dacă merită să investim sau nu eforturi uriaşe în aceşti oameni.
Pe Ion îl aşteapă cu nerăbdare familia după 5 ani de detenţie. Fata lui cea mai mică, Cristina, are tot cinci ani. El a stat cinci ani departe de casă. Au avut o vacă înainte de a fi închis. Au trebuit să o vândă că nu avea cine să le cosească fânul. Cu banii de pe vacă au reuşit să supravieţuiască.
Cinci ani au stat fără soţ şi tată cinci suflete flămânde de pâine dar flămânde şi de dragoste. Le va fi potolită această foame când Ion se va întoarce acasă?
Noi le-am dăruit o oră de dragoste cu familia. Dar ce se va întâmpla după aceea?
Ce se va întâmplacu ce acei patru copii ai lui Ion după îşi vor consuma dulciurile din cadourile primite de la noi? Viaţa le va fi la fel de dulce ca la această serbare de Crăciun?
Ei locuiesc într-o căsuţă de lemn (fără încălzire centrală) în satul Hetea ce se află pe un vârf de deal în mijlocul unei colonii de romi. Acolo există peste 150 de copii care învaţă la şcoala din sat în clasele I – IV. După aceasta, dacă vor să continue învăţătura, ei vor trebui să meargă pe jos până în Vâlcele, adică la o distanţă de 8 km pentru că nu există autobuz. De aceea ei abandonează şcoala.
Dar ce viitor îl aşteaptă pe Ion după ce se întoarce acasă de la penitenciar?
Bineînţeles că nu există industrie în localitate. Şi nici în localităţile din jur, până la Sfântu Gheorghe. Poate va găsi să lucreze ceva cu ziua, în agricultură, la primăvară. Dar până atunci? Le ajunge să trăiască cu alocaţia de copii? Pentru că banii de pe vacă s-au terminat.
Pe Ion, ca fost puşcăriaş de drept comun, cu greu va accepta cineva să-l angajeze chiar dacă ar găsi ceva de lucru în satele din jur. De aceea există riscul ca Ion să se întoarcă în Penitenciar.
Lui, ca şi altor deţinuţi aflaţi în aceeaşi situaţie, noi am încercat să le oferim (cu nişte costuri imense) o oră de fericire în familie cu ocazia sărbătorilor. Ele trec dar rămâne o întrebare:
Ce îi sugerăm lui Ion să facă după ce ajunge acasă, pentru a nu recidiva?
În funcţie de răspunsul la această întrebare vom şti dacă merită să organizăm şi de paşti in program similar cu familiile puşcăriaşilor.

Valentin Bota

21 decembrie 2009

Voluntar din 2002 la
Serviciul Umanitar pentru Penitenciare

Articolul a fost publicat in Buna Ziua Brasov din 22 decembrie 2009.

Niciun comentariu: