miercuri, 28 decembrie 2011

Craciun departe de familie dar aproape de prieteni

Marti, 27 decembrie, 80 de detinuti au savurat cateva clipe de libertate in programul de Craciun tinut la Penitenciarul Codlea cu tinerii din biserica mea.
Tinerii au cantat, au spus poezii si experiente de viata si s-au rugat pentru detinutii care doresc o schimbare in viata lor.
La plecare fiecare participant a primit o punga cu cadouri de Craciun amintindu-i ca, desi este departe de familie, totusi are prieteni aproape.

duminică, 23 ianuarie 2011

O poveste adevarata


Va redau mai jos un articol scris de un prienten al meu, Mihai Enea, care conduce Serviciul Umanitar pentru Penitenciare in Moldova. Mi s-a parut foarte interesanta aceasta "poveste" care insa, se pare, mai are unele amanunte nedezvaluite in articol. Voi incerca sa le aflu personal de la autor si, daca el e de acord, le voi publica tot aici.


Dragi prieteni,
aş vrea să cunoaştem povestea primului vieţaş al României democratice pus în libertate. Pentru că am stat ani la rând, (poate nu atât cât ar fi trebuit), lângă el, am încercat să îi iau un interviu cu privire la viaţa lui. Aşadar, Valentin, te rog să ne spui câte ceva depre tine… 

Mă  numesc Pascariu Valentin şi sunt născut în Com. Voineşti, Jud. Iaşi la  26 Iulie 1968. Părinţii mei, Vasile şi Maria şi-au construit o căsuţă în localitatea Bogdăneşti unde mi-am petrecut primii ai din viaţă.

      Cum a fost copilăria ta?
De la vârsta de 11 ani am rămas fără tată… Copilăria şi mai ales tinereţea, nu a fost uşoară. Nu e uşor să trăieşti fără tată când eşti copil, când ai nevoie de protecţie… Cel mai dureros este că le-am trăit departe de Dumnezeu, într-un anturaj în care alcoolul şi tutunul erau pe primul loc şi care în cele din urmă m-au dus… departe de toti. Eram departe de Dumnezeu dar am ajuns departe şi de familie şi de prieteni.

      Ce s-a întrâmplat mai concret?

         Mi-e ruşine de ce o să vă povestesc dar, sunt lucrui reale pe care nu le pot ascunde. La vârsta de 21 de ani, diavolul mi-a sucit minţile prin alcool şi… m-a târât în cea mai de jos mocirlă a păcatului, provocându-mă să iau viaţa la doi vecini de-ai mei.
      De regulă, oridecâte ori discut cu o persoană privată de libertate, aceasta încearcă să scuze sau să motiveze fapta sau faptele săvârşite. Tu, ce ai de spus?
          Sigur că, moştenim această înclinaţie încă de la Adam de a ne motiva cumva faptele dar, nu am curajul, nu îndrăznesc să aduc victimelor mele vreo acuzaţie. Încă simt vina asupra mea chiar dacă sunt conştient şi cred din toată inima că prin sângele Mântuitorului nostru care a curs pe dealul Golgotei şi eu pot fi iertat.

      Ce s-a întâmplat apoi? Ai fost arestat?
          Da, am fost arestat, judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă. Impactul condamnării a fost foarte dur pentru mine. Eram un tânăr, debusolat, iresponsabil, fără nici un plan de viitor. Mi-am analizat… spiţa neamului şi după părerea mea urma ca să petrec între 80 şi 90 de ani după gratii. Iar acest gând m-a terminat pur şi simplu. Timp de 13 zile am fost ca în comă sau transă, eram… dar nu eram, nu gândeam, nu realizam ce este cu mine… iar după ce mi-am revenit, am realizat că nu pedeapsa în sine era cea mai mare tragedie ci faptul că, luasem viaţa la doi semeni ai mei. Dumnezeu le dăruise viaţa iar eu fusesem  săgeata din arcul diavolului care  le-a luat viaţa…

      Aceasta a fost singura remuşcare pe care ai simţit-o sau ai simţit şi alte remuşcări?
Tocmai asta voiam să subliniez… Dincolo de durerea faptului că luasem viaţa la două persoane, lucru care nu se mai putea remedia nicidecum, durerea mea cea mai mare era alta. Toţi cei din jurul meu mă considerau un monstru. Toţi, şi pe bună dreptate îmi vorbeau urât, se purtau urât şi nu am ce să le reproşez pentru că poate şi eu aş fi avut aceeaşi purtare dacă aş fi fost în locul lor. Dar, în acele momente, am început să mă întreb la modul cel mai serios: oare, chiar sunt un monstru? Să aiba dreptate societatea când în dreptul meu pune această etichetă? Doar la atât s-a rezumat viaţa mea? E posibil să pot primi oare cândva iertare? Va fi posibil să mi se ofere cumva o a doua şansă? Şi dacă da, voi şti eu să o valorific, să profit de ea?

      Valentin, ai găsit pe cineva dispus să te asculte? Să discuţi aceste frământări ale tale?
Din păcate, nu… Nimeni nu avea timp pentru un criminal… Ei bine, aceste gânduri, aceste întrebări, neavând cu cine să le… discut, de la cine să aflu răspunsuri au început să-mi provoace coşmaruri. Urâte, dureroase, de nedescris. Coşmaruri care se accentuau de la o zi la alta. Gândiţi-vă, eram un tânăr totuşi. La vârsta mea, toţi tinerii au vise frumoase, realizări frumoase iar eu… singurul lucru pe care îl aveam şi îl conştientizam erau cătuşele de la mâini şi lanţurile de la picioare.

     Cât timp le purtai, le aveai pe tine?
Destul de mult timp, non stop le purtam. Şi la toaletă, şi la culcare, mereu şi peste tot.

      Am înţeles. Totuşi, te-ai lăsat biruit de coşmaruri sau ai mai încercat să găseşti o rezolvare, cumva? Cel puţin parţială a durerilor tale?
          Sigur că da… eram în stare să fac orice mi s-ar fi cerut să scap nu de pedeapsă ci de povara păcatului făptuit. Şi, am apelat şi la cel care, poate, ar fi trebuit să mă caute el pe mine, păcătosul. Am apelat la cel care ar fi trebuit să îmi vorbească de Dumnezeu dar… în loc să aflu alinare mi s-a spus clar şi categoric că, în urma faptei mele, şapte ani de zile nu mai am trecere în ochii lui Dumnezeu, nu am voie să mă spovedesc sau să mă împărtăşesc… Înţelegeţi? A doua condamnare…

      Cred că… ţi-a fost destul de greu…
Nu doar greu. Simţeam atunci că, chiar îmi este imposibil să trăiesc. Pe de o parte, remuşcările şi coşmarurile, pe de altă parte, vestea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine pentru şapte ani, cătuşe şi lanţuri la mâini şi picioare. Ce rost mai are viaţa mea? Pentru ce să mai trăiesc? Ca să scap de coşmaruri, îmi făceam rost de medicamente pe care luam cu pumnul ca să nu dorm noaptea, să stau cât mai mult timp treaz… dar… nici asta nu era bine… Mă vedeam deja o… arătanie de om trăind la un ospiciu… În cele din urmă, am îndrăzint să strig la acel Dumnezeu care, aşa cum mi se spusese îşi întorsese faţa de la mine. Îmi aminteam cum, atunci când greşeam cu ceva, şi am greşit mult, mama, în ciuda pedepsei administrate, totuşi, mă ierta, mă primea în casă… nu mă izgonea… Oare, îmi spuneam, Tatăl nostru ceresc să se poarte altfel decât mama mea?

      Şi, care au fost efectele strigătelor tale?

          Nu ştiu dacă pentru mine special, dar sunt convins că şi pentru mine, Dumnezeu a făcut o minune. Era la ceva timp după Revoluţia din România, şi Dumnezeu a deschis porţile închisorilor pentru ca voluntari ai Serviciului Umanitar pentru Penitenciare să vină lângă noi, să discute cu noi, să ne încurajeze şi mai mult, să ne vorbească de Dumnezeu. Ştii, e greu să îţi închipui dacă nu ai trecut pe aici, ce înseamnă să ţi se spună că Dumnezeu şi-a întors faţa de la tine pentru şapte ani şi apoi să vină cineva la tine şi să îţi citească – parcă cunoscându-ţi gândurile, din Biblie că Dumnezeu te iubeşte cu o iubire veşnică, veşnică, şi îţi păstrează bunătatea Lui… Sau, ţi-am spus că făceam o analogie între iubirea mamei şi a lui Dumnezeu. Şi, să ţi se citească, tocmai atunci când te întrebai cum este, că chiar dacă o mamă îşi poate uita copilul ei, Dumnezeu, nu mă va uita niciodată…

      Ce au însemnat aceste cuvinte ale Scripturii pentru tine?
          E greu de explicat ce am putut trăi în acele momente. Cuvintele citite din Scriptură, din Biblie, m-au bulversat, mi-au întors viaţa pe dos… Nu ştiam ce să cred… E adevărat ce ne citeşte omul ăsta sau nu?… Nu cumva vrea doar să ne… anestezieze cu încurajări nereale? Trăiam cele mai contradictorii sentimente. Pe de o parte începeam să încerc să cred că… nu e totul pierdut, în timp ce parcă la urechile mele cineva îmi şoptea: „Nu te îmbăta cu apă chioară…Uiţi cine eşti? Acum eşti un număr, nici măcar o persoană.” ( Aşa ne strigau gardienii…deţinutul numărul…la apel…). Iar când în final ni s-a citit frumosul text de aur prin are am aflat că Dumnezeu vrea ca nimeni să nu moară, să nu piară  ci toţi cei ce cred în El să aibă viaţă veşnică… a umplut paharul stors al inimii mele şi mi-a dat curaj să sper.

      Îţi mai aminteşti care au fost oamenii prin care Dumnezeu a lucrat în viaţa ta?
          Crezi că asta se poate uita vreodată? Primul om de care s-a folosit Dumnezeu pentru a ajunge la inima mea a fost pastorul Constantin Popescu care mi-a oferit şi prima Biblie.

      Cât valorează o Biblie pentru o persoană privată de libertate?
          Atunci era o avere. Şi astăzi este la fel. Gândeşte-te că erau primele Biblii ce ajungeau în mâna unui condamnat. Erau primele raze de speranţă pe care Dumnezeu le trimitea în celulele şi inimile noastre întunecate. Cine avea o Biblie… era mare atunci.  Iar pentru omul sincer şi dornic de a descoperi voia lui Dumnezeu, chiar dacă cineva plăteşte o sumă pe ea, pentru cel de după gratii valoarea ei este de nedescris. De aceea îndrăznesc să vă rog, nu fiţi zgârciţi, puneţi Biblia în mâna celor condamnaţi. Sigur că unii, nu le vor preţui, le vor vinde pe ţigări sau alimente, dar oricum Cartea asta va ajunge în mâna unuia care suspină şi geme după răspunsuri de la Dumnezeu. Dacă pastorul Popescu m-ar fi catalogat cum au făcut alţii spunând: „ ăsta este un monstru, este un criminal, nu are nevoie de Biblie” astăzi fie nu mai eram în viaţă, fie eram o epavă…

      Cum a evoluat viaţa ta din momentul întâlnirii tale cu Dumnezeu?
        Pastorul Popescu m-a îndemnat să scriu o scrisoare  familiei pe care am îndurerat-o prin cele făcute de mine. Nu îmi trecuse prin minte să fac aşa ceva. Dar, am ascultat şi am scris. Mi-am cerut iertare pentru nelegiuirea mea şi îmi exprimam regretul. Ei bine, începând cu momentul în care am pus scrisoarea la cutia poştală, Dumnezeu a făcut o altă minune în viaţa mea. Mi-a luat coşmarurile şi am început încet încet, să dorm liniştit. De ce? Atunci nu găseam răspuns. Acum ştiu că Dumnezeu voia să mâ înveţe  lucruri minunate dar pentru asta aveam nevoie de linişte, de pace şi de o minte clară. Şi Îi mulţumesc pentru încrederea acordată atunci, când mi-a fost cel mai greu, imposibil aproape.

      Au mai fost şi alţi oameni prin care Dumnezeu S-a apropiat de tine?
Sigur că da. Nu pot uita familia Moţ şi  familia Şerban din Craiova, familia Scarlat din Peretu, familia Anton din Bacău, Eugen Baciu, Titel Bâlbâie şi mulţi alţii ( sper să nu se supere că nu-i amintesc aici pe toţi că mi-ar lua…o pagină poate). Prin aceşti oameni simpli dar plini de dragostea lui Dumnezeu, care au avut curajul de a se apropia de noi, de mine – un criminal, prin faptul că s-au purtat cu mine ca şi cum aş fi fost copilul lor, şi chiar mă consider un copil al lor, prin răspunsurile lor Biblice şi viaţa lor practică Dumnezeu M-a provocat la o altă viaţă.

      Ce fel de viaţă? La ce te referi?
Ei bine, am înţeles că trebuie să fac schimbări majore în viaţa mea de dragul Celui care mă iubeşte. Am renunţat la tutun, la alcool, la vorbirea uşuratică, la minciună şi la multe altele.

      Ţi-a  fost uşor să faci aceste schimbări în viaţa ta?
Cu toţii ştim că nu e uşor. Mai ales pentru mine având în vedere mediul în care mă găseam. Vrăjmaşul ( diavolul) a început şi el lupta cu mine, pe toate căile şi chiar prin cel mai bun prieten al meu. Dar Îi mulţumesc încă odată lui Dumnezeu că a fost dispus să stea lângă mine, acolo, în celula mea şi că am avut oameni care mi-au oferit umărul lor pe care să plâng, sfat, ajutor şi hrană. Şi spirituală dar şi fizică. Din punctul de vedere al hranei şi atunci şi acum este greu să supravieţuieşti ascultând în totul de cerinţele lui Dumnezeu. Şi voi ştiţi foarte bine la ce mă refer.

      Am înţeles. Nu ai terminat… lista ca să zic aşa cu cei care ţi-au fost alături…
Aşa este…Îmi amintesc cum într-o zi am fost vizitaţi de  Richard Blend, Lucian Cristescu, Nicu Butoi şi fostul Director al DGP, Dl. General Chis.  Şi oamenii aceştia şi-au pus amprenta pe viaţa mea prin sfaturile şi încurajările lor.

      Care a fost cea mai furmoasă zi petrecută după gratii şi de ce?
Grea întrebare…. Sincer să fiu, fiecare zi petrecută alături de Dumnezeu a fost frumoasă chiar dacă au fost lupte şi încercări iar atmosfera ca să zic aşa… sumbră. Dar poate, tocmai în asta constă uneori frumuseţea unei zile sau a unei relaţii. Dar, dacă ar fi să menţionez o zi anume, cred că au fost trei sau poate chiar mai multe.  Prima însă, nu pot să uit, îţi aduci aminte? Era cred în anul 2006 când m-ai strâns în braţe, m-ai sărutat şi mi-ai spus, prin credinţă, cred: „ Valentine, într-o zi te voi lua şi te voi duce acasă.” Deşi teoretic lucrul acesta era imposibil. Ca un condamnat pe viaţă să iasă în oraş, să părăsească locul de detenţie, era o absurditate. Dar, amintindu-mi de minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa mea până atunci, în inima mea a început să încolţească sămânţa speranţei. Aceasta a fost prima zi  deosebită. Faptul că mi-ai sădit în inima mea posibilitatea trăirii ca om liber. Sigur, speram doar la o învoire, nicidecum la eliberare totală, dar şi învoirea era o minune pentru mine.

      S-au concretizat speranţele şi aşteptările tale?
Ce bun este Dumnezeu. La nici un an după ce mi-ai spus acele cuvinte, prin strădaniile voastre dar şi intervenţia lui Dumnezeu am putut beneficia de o zi învoire în oraş. Oameni buni, realizaţi minunea? Eram primul condamnat pe viaţă care beneficiază de învoire în oraş. Fără pază specială, fără lanţuri şi cătuşe… Doar un gardian şi… tu. Asta da minune.

      Pentru cine nu ştie, spune-ne în ce parc, restaurant sau… unde ai mers în acea zi?
Nuuuuu. A fost a doua zi frumoasă din viaţa mea, ca ordine nu ca valoare. A fost ziua în care, am înmormântat tot trecutul meu păcătos şi am fost înviat la o viaţă nouă în Isus Hristos. A fost ziua în care am pecetluit decizia mea de a asculta toată viaţa  de Dumnezeu şi numai de El. A fost ziua botezului meu. O zi pe care nu o voi uita niciodată.

      Spune-ne cum a fost?

Superb! Ţi-ai ţinut promisiunea şi ai venit la penitenciar şi m-ai luat cu maşina. La poarta penitenciarului am fost aşteptat de unii din cei menţionaţi mai sus care au venit tocmai din capătul celălalt al ţării pentru a fi alături de mine în prima zi de libertate fizică ( spiritual Dumnezeu mă liberase de mulţi ani). Apoi, am mes la Biserică unde am strâns-o pe mama în braţe… după mulţi, mulţi ani. Am plâns de bucurie când am văzut atâţia oameni care mi-au întins mâna, care m-au îmbrăţişat care m-au sărutat, care mi-au oferit, alături de Dumnezeu o a doua şansă. A fost extraordinar.

      Dar a trecut acea zi…
Aşa este. La finalul acelei zile, aşa cum am promis amândoi, am mers înapoi la penitenciar cu braţele pline de flori pe care le-am oferit apoi celor cu care m-am întâlnit. Dar clipele acelea petrecute alături de voi fraţii mei, au fost o nouă provocare pentru mine. Să visez frumos la o altă zi. O zi în care, să pot ieşi pe poarta penitenciarului pentru totdeauna liber. Şi, din nou mulţumesc lui Dumnezeu că a adus şi această zi în viaţa mea. După mai bine de 21 de ani petrecuţi în penitenciar, cu o condamnare pe viaţă, datorită intervenţiei Harului lui Dumnezeu în viaţa mea, datorită puterii Lui de transformare, a venit şi ziua mult visată. A fost a treia zi frumoasă din viaţa mea,  în care din nou ţi-ai ţinut promisiunea şi m-ai luat cu maşina spre casă. Ne-am oprit la Biserică în Iaşi pentru că simţeam dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu şi de fraţii mei chiar din primele clipe ale libertăţii mele. Apoi am mers acasă unde, mi-am găsit măicuţa aşteptându-mă cu lacrimi în ochi şi inima deschisă.

      Valentin, ce sfat ai da voluntarilor SUP în final?
Oh, nu sunt în măsură să dau eu sfaturi, dar, ca unul care am stat atâţia ani acolo, vreau să vă rog să mă primiţi şi pe mine în rândul vostru, şi, să nu vă descurajaţi niciodată. Dumnezeu v-a chemat la o lucrare grea dar frumoasă, la o lucrare deosebită aceea de a întinde o mână de ajutor celor pe care societatea din păcate îi închide doar după ziduri şi gratii  groase. Dar, acolo, după acele gratii sunt suflete preţioase care merită o nouă şansă. Poate voi nu realizaţi cât de mult preţuieşte pentru unul de acolo, un  pix, un caiet, o carte, o Biblie, o haină sau ceva de mâncare, cât de mult preţuieşte ceea ce voi deja ştiu că faceţi, să mergi la familia lui acasă, la copii care de cele mai multe ori sunt în prag de risc neavând nici ce avem noi acolo, după gratii. Chiar dacă unii vă vor dezamăgi prin purtarea lor după eliberare, nu vă descurajaţi. Mergeţi mai departe.

      Valentin,  am o ultimă întrebare pentru tine. Eşti un om liber. Dumnezeu ţi-a oferit o a doua şansă. Care sunt aşteptările tale de la tine, de la Dumnezeu şi de la societate?
     Sigur că îmi doresc din toată inima să nu spulber încrederea celor ce mi-au acordat această şansă. Îmi doresc şi mă rog  să nu-L dezamăgesc pe Dumnezeu trăind o viaţă de deplină ascultare de El. Îmi doresc să nu dezamăgesc pe cei care la penitenciar au spus da liberării mele,  sau părinţii sau pe voi cei care aţi stat mereu alături de mine. Îmi doresc să mă pot reintegra în societate să îmi întemeiez o familie în care dragostea şi Dumnezeu să domnească.
     De la Dumnezeu… nu am aşteptări. Cred că El are aşteptări de la mine acum, mai mult ca oricând. Îndrăznesc să Îl rog numai să nu mă lase în propriile mele puteri. Să fie alături de mine la fiecare pas pe care îl voi face şi să îmi dea putere să ascult şi mai ales să trăiesc ce îmi va cere.
      De la societate? Sper ca măcar unii să mă poată considera – pentru început – un om normal, să îmi ofere şansa reintegrării mele. Sper să nu fiu lăsat singur.

      Dragi prieteni, aceasta este povestea primului vieţaş al României democratice care a ajuns liber. Sigur că, e foarte uşor să comentăm, să acuzăm sau să aruncăm cu piatra dar, să nu uităm cuvintele Mântuitorului nostru:
1. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea (el)”. Ioan 8.7
2. „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumi,  căci am fost…în temniţă şi aţi venit pe la Mine”.


      Reporter de ocazie, Mihai Enea, Director SUP Moldova,  20 Ian 2011

Sursa: http://intercer.net/blog/generale/o-poveste-adevarata.html

© 2011 InterCer.Net. All Rights Reserved.

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Romanţă de deznădeje pe acorduri de chitară

Ni se intâmpla uneori să ne legam sufleteşte de câte un deţinut cu care lucrăm ca voluntari ai Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aşa se face că l-am cunoscut pe Remus cam de la începuturile activităţii noastre la Penitenciarul Codlea. Era chitaristul nostru care a petrecut în puşcărie vreo unsprezece ani. Un băiat de vreo 30 de ani, nu prea înalt, cu faţa blajină, rotofei, cu tenul închis dar cu un talent deosebit la chitară şi poezie.
Il aşteptam cu interes la grupa noastră care se întâlnea săptămânal în biserica penitenciarului. Considerăm ca Biblia poate schimba vieţi de aceea încercam transmitem mesajul ei deţinuţilor. La inceputul intalnirii aveam cateva cantari mai vesele sau mai triste pe care le cantam cu detinutii iar Remus ne acompania cu mult patos. Invatase acompaniamentele la toate cantarile noastre iar la programele festive de Pasti sau de Craciun, era nelipsit. Uneori ne canta cate o compozitie proprie sau vreun cantec religios invatat de la altii.
Intotdeauna l-am perceput ca o persoana blajina, putin ramas in urma cu anii de scoala (pe care multi i-a parcurs chiar in Penitenciar) si ma miram ca un om bland ca el, e de atatia ani in puscarie. Nu l-am intrebat niciodata de ce e acolo pentru ca aceasta face parte din codul nostru deontologic. Suntem opriti de regulamentul nostru interior sa cerem detalii detinutilor cu privire la motivele pentru care isi ispasesc pedeapsa acolo. Suntem sfatuiti sa ii privim nu ca pe niste infractori (hoti, violatori, delapidatori, criminali) ci ca pe niste oameni care doresc sa inceapa o viata noua. De aceea nu l-am intrebat niciodata pe Remus cati ani a facut in puscarie si de ce.
In unele saptamani era mai abatut, mai trist, si nu venea la biserica. Apoi revenea si ne spunea ca avut o perioada mai grea si canta din nou cu drag impreuna cu noi. Odata a primit chiar o pedeapsa din partea conducerii penitenciarului si nu a mai putut participa la intalnirile noastre deoarece avusese un conflict verbal cu un gardian. Apoi totul a revenit la normal.
Ne-am bucurat mult cand, acum vreo 5 ani am aflat ca se elibereaza. Ne-am bucurat pentru el si ne-am intristat pentru  noi deoarece nimeni nu ii putea inlocui talentul artistic iar intalnirile noastre urmau sa “sufere” din cauza asta. L-am sfatuit cu blandete cu totii sa-si caute un rost in viata, sa munceasca si sa nu mai ajunga in Penitenciar.
Dupa cateva luni insa de libertate, aflam cu durere ca Remus s-a intors din nou in Penitenciar. Colegii lui ne-au spus ca lucrase la un bar ca lăutar. Intr-o zi, plecand de acolo dupa ce fusese servit cu alcool, pe strada, mergand spre casa, a vazut o domnisoara care vorbea la un telefon frumos, Nokia. Mintea fiindu-i intunecata de alcool si-a dorit sa aibă telefonul fetei deoarece telefonul lui era vechi, avea ecranul crapat si trebuia incarcat zilnic. Venind in fuga prin spatele fetei o surprinde cand ii prinde mana si ii smulge cu forta telefonul. Fata nu se lasa usor, se lupta, insa pierde telefonul. Striga dupa ajutor si cativa barbati din preajma vazand situatia alearga dupa Remus, il imobilizeaza si il predau Politiei.
In cateva ore Remus ajunge din nou in Penintenciar unde trebuie sa astepte hotararea judecatorului ce se va pronunta in procesul lui. In final este condamnat la 5 ani pentru talharie, ca recidivist. Iata unde l-a dus un pahar de alcool pe cel pe care il credeam atat de blajin si bland cu un deosebit talent artistic. De rusine, Remus, mai multe luni la rand, nu a venit la grupul nostru de sprijin din Penitenciar. Ii era rusine de ce a facut si se invinuia si se pedepsea singur stand trist in camera.
Dupa o vreme insa prinde curaj si apare din nou in grupul nostru aducandu-si totodata si chitara maiastra. Participa saptamana de saptamana la intalnirile noastre, canta cu entuziasm cantarile noastre si chiar, de multe ori, pune intrebari interesante. Observam ca pe langa intersul fata de muzica, de data aceasta Remus manifesta un interes deosebit si fata de Sfanta Scriptura si acest lucru nu putea decat sa ne bucure.
Din cei 5 ani primiti ca pedeapsa a executat vreo trei ani si, conform normelor, intrucat s-a purtat exemplar, a fost eliberat conditionat. De data aceasta cred ca am petrecut mai mult timp cu el incercand sa il pregatim pentru viata in libertate. Adesea ii spuneam sa nu mai puna alcool in gura deoarece il face sa isi piarda controlul, sa faca fapte necugetate si sa revina in Penitenciar. Mi-a promis ca nu va mai bea.
Bucuria lui cea mare a fost ca in ultimele luni s-a imprietenit cu o profesoara care preda in scoala inchisorii. Aceasta doamna l-a remarcat pe Remus si intre ei s-a infiripat o prietenie frumoasa si mai apoi chiar o dragoste curata.
Dupa eliberare a avut multe incercari de angajare esuate. Oamenii se tem in general sa angajeze fosti detinuti. Chiar eu l-am adus la un patron care producea mobilier la comanda si atunci cand Remus i-a spus ca el provine din Penitenciar, patronul a refuzat sa il mai angajeze.
Ocazia lui se pare ca a aparut cand, fiind intalnit pe strada in timp ce canta la chitara de o echipa de la televiziune, i s-a luat un interviu iar el a marturisit cu ce probleme se confrunta la angajare. In urma reportajului, un director de firma l-a cautat si i-a oferit un loc de munca stabil la echipa de curatenie.
Firma fiind romano-germana, Remus a ajuns chiar sa viziteze Germania si sa cante pentru patronul de acolo. A ajuns sa fie iubit de colegii de munca, el fiind harnic, constiincios si amabil.
Totusi hoby-ul cu chitara nu l-a parasit. Adesea dupa orele de munca mergea pe strada Republicii din Brasov sa cante pentru trecatori. Fiind bine imbracat si avand o voce frumoasa, cei ce il ascultau erau generosi cu Remus lasandu-i bani frumosi in palarie.
Cu acesti bani a putut sa-si cumpere o chitara mai performanta, o statie de amplificare si chiar o motoreta. Cu un job respectabil si cu un hoby aducator de castig, avand langa el o persoana care il iubea, Remus si-a dezbracat haina de puscarias fiind din ce in ce mai iubit si apreciat de cei din jur.

Saptamana trecuta primesc un telefon prin care concubina lui Remus ma roaga sa ii redactez o caracterizare din partea Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aceasta pentru ca Remus are necazuri cu o domnisoara care ar fi vrut sa profite financiar de Remus si a declarat ca a fost violata de Remus desi au facut sex de comun acord. Intrucat solicitarea pornea de la acea fiinta care i-a acordat toata increderea lui Remus la iesirea din Penitenciar si care crede în nevinovăţia lui Remus, am acceptat sa-i fac aceasta caracterizare. Totodata am fost rugat sa ii gasesc un avocat. Uitandu-ma insa peste dosarul lui Remus, observ cu usurinta ca Remus este cu adevarat vinovat de viol. Desigur ca are nevoie de un avocat insa doar ca sa obtina o pedeapsa cat mai mica din intervalul 3 - 10 ani, nu pentru a fi declarat nevinovat.
Chitaristul meu bland si blajin se pare ca ajunge din nou in Penitenciar dupa o perioada de 2 ani petrecuti in libertate. Se pare ca aceasta ultima perioada de libertate e cea mai mare perioada din viata lui pe care a petrecut-o liber dupa prima incarcerare. A avut ocazia sa sima ce inseamna sa aiba langa el o persoana iubitoare pe care a inselat-o insa violand o alta femeie mai tanara. A avut ocazia sa fie apreciat de cei din jur, sa munceasca si sa cante. Ar fi putut progresa pe scara sociala insa acum e nevoit sa coboare din nou la “beci”. Nu a consumat alcool ca sa faca fapte necugetate insa poftele si fanteziile lui sexuale au fost mai puternice decat constiinta lui si a incercat sa obtina prin forta ceea ce nu a obtinut cu şarmul cu care ne cucerise pe noi.
Acum Remus asteapta sa fie judecat din nou. Oare va fi blanda instanta cu un fost detinut eliberat conditionat? Va avea oare parte de un judecator ingaduitor cu Remus  care va tine cont ca s-a straduit sa munceasca cinstit si canta atat de fumos? Privind insa catre victima care a fost obligata prin forta sa suporte lucruri injositoare mi se pare greu de crezut ca va primi o pedeapsa mica.
Asa ca ma astept ca dupa cateva luni de mahnire in celula sa, Remus sa apara din nou la grupul de suport al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare cantand de data asta o romanţa compusă de el in care isi plange neputinta si deznadejea.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

S.O.S. – HELP !!!

Dupa cum sti, de aproape opt ani, lucrez ca voluntar al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aici ne ocupam de reintegrarea detinutilor in societate si sprijinrea famiilor lor (in special a copiilor acestora).
Am intalnit o situatie speciala si iti cer sprijinul. Lucrez de luna trecuta cu familiile a doi detinuti dintr-un sat din judetul Covasna. Satul acesta este destul de izolat de restul localitatilor iar aici, am descoperit ca sunt mai multe persoane private de libertate aflate in diferite penitenciare din Romania.


Satul (sau ma bine zis, catunul) are 70 de case in care locuiesc tot atatea familii. Unele familii au pana la 14 copii. Dupa cum banuiesti ei sunt de etnie tiganeasca insa nu sunt vinovati ca s-au nascut in acest mediu. Iarna nu poti ajunge in sat decat pe jos sau, eventual daca ai masina de teren echipata cu lanturi. Mijloacele curente de deplasare pana la soseaua judeteana sunt carutele trase de cai. Ele indeplinesc si rolul de SALVARE cand cineva trebuie sa se interneze in spital pentru vreo problema medicala.
M-am legat afectiv de aceste doua familii, fiecare cu cate 4 copii, intretinute doar de mame deoarece tatii sunt in puscarie. Insa nu pentru aceste familii iti scriu ci pentru restul de 68 de familii care traiesc in conditii asemanatoare, sau mai grele. Veniturile lunare ale acestor doua familii constau doar in ajutoarele de stat pentru copii (pentru un copil 10 Eur/luna sau 40 RON si 20 Euro sau 80 RON pentru un adult). Deci fiecare din aceste doua familii traiesc cu cate 60 Euro pe luna. M-am hotarat sa le ajut cu tot ce pot din venitul meu.
Saptamanal ii vizitez, discut cu ei si le ofer cate ceva de-ale gurii. Insa ne-au rugat staruitor si celelalte familii din sat sa le ajutam si pe ele cu ceva mancare, chiar si cu paine goala. Mi s-a spus ca ajutoarele acestea putine care le primesc de la stat nu le-au mai fost date din luna decembrie si ei acum traiesc pe credit de la patronul magazinului de alimente aflat la 8 km de sat (bineinteles cu dobanzile aferente). La inceput nu am crezut ca statul nu le-a mai dat ajutor. M-am interesat la primarie si acesta este adevarul: statul, prin primarie, nu a fost capabil sa ofere acest ajutor legal din luna decembrie incoace si nici nu va putea pana in luna martie deoarece visteria este goala. Se asteapta un imprumut extern de la FMI.
Acum am inteles de ce le este asa de greu acestor oameni sa traiasca pe timp de iarna fara nici un venit. Unele dintre familii, prin traditie, se ocupa cu confectionarea cosurilor si maturilor pe care le vand la satele din jur. Dar am observat ca piata aceasta e cam saturata. Voi incerca sa le gasesc si alte piete de desfacere. Vreo 5-6 familii au cal si caruta si mai castiga un ban prin transporturile pe care le fac pentru altii. Vreo 2-3 familii au cate o vaca cu lapte sau niste capre. In rest, ei mai lucreaza cu ziua la satele din jur. Insa acum e iarna si nu e nevoie de ei. Iata de ce multi au fost condamnati pentru furtul de alimente (primind pedepse intre 5 si 8 ani).
Ne-am gandit ca in prima faza (cei de la biserica unde frecventez) ca pana le sosesc banii de la primarie, in luna martie, sa le oferim cate 2-3 kg de malai pe cap de locuitor (sunt vreo 450 de locuitori). Asta le-ar ajunge pentru 7-10 zile. Dar in afara de malai, poate ar fi nevoie si de fasole (costa de 4 ori mai mult), faina, ulei, cartofi si paine adica alimente de baza.


Pentru aceasta, duminica 7 februarie, vom face un recensamant exact al tuturor persoanelor si cazurilor speciale din sat si le vom imparti totodata si ajutoarele. Momentan suntem vreo 9 voluntari si poate mai primim ajutoare. Pana atunci vom strange banii sa le cumparam o tona de malai si alte alimente ce vom mai reusi. Tot atunci dorim sa le oferim la copii – sunt vreo 250-280 de copii- cate o pereche de incaltaminte de iarna si cate o canadiana (folosite sau noi, dupa cum vom reusi sa adunam).
Nu dorim doar sa le oferim acest ajutor temporar ci dorim sa ii ajutam totodata sa isi dezvolte capacitatile de munca si sa-si sporeasca veniturile (fie prin practicarea unor meserii noi, fie prin agricultura prin infintarea unor solarii). De asemenea au nevoie de educatie si suntem hotarati sa ii ajutam si la acest capitol.
Fiindca noi aici suntem putin iar ei sunt multi, iti cer ajutorul: daca ai prin garderoba ta incaltaminte pentru copii sau haine groase de iarna (canadiene, fasuri, paltoane) te rog sa ni le trimiti de urgenta prin posta. Alte haine nu trimite pentru ca nu prea au unde sa le depoziteze; de regula, o familie cu multi copii locuieste intr-o singura camera. Daca vei putea pune totodata ceva alimente in colet (dar te rog alimente de baza nu alimente rafinate, specialiati scumpe) ei s-ar bucura foarte mult. Daca poti participa duminica 7 februarie la aceasta campanie te astept cu bucurie. Daca vrei sa participi cu ceva la aceasta actiune, iar un colet ar face prea mult timp pana ajunge la noi, pana in 7 februarie, poti trimite ceva bani daca te indeamna inima. Te voi informa exact cum am procedat cu banii si cu ajutoarele primite.
Iti multumesc ca ti-ai luat timp sa citesti pana aici. Inseamna ca te doare si pe tine inima cum ma doare si pe mine, pentru acesti oameni, care provin din familii de robi din evul mediu. Insa Dumnezeu ii iubeste si pe ei si pentru aceasta ne-a oferit darurile Sale ca sa le putem da mai departe.

Valentin Bota
0728-330.901


http://www.facebook.com/pages/Serviciul-Umanitar-pentru-Penitenciare-pagina-voluntarilor-din-Brasov/238233510775

www.reintegrare.blogspot.com

valibota (at) yahoo.com

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Fetita lui Petrica

Aveam in grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un detinut pe nume Petrica. Statea mereu in prima banca si participa cu interes la intalnirile noastre. Nu era ca alti detinuti care, la sfarsitul intalnirii veneau sa ceara cate ceva, de fiecare data aceiasi si de fiecare data altceva: nu li se mai terminau cererile niciodata.
Petrica nu cerea nimic.
Intr-o sambata dimineata, la ora noastra obisnuita de intalnire, Petrica doreste sa faca o rugaciune. In rugaciunea simpla pe care a rostit-o se roaga fierbinte pentru fetita lui ca sa nu fie trimisa de sotia sa la orfelinat datorita lipsurilor materiale.
La sfarsitul intalnirii l-am intrebat in particular despre ce este vorba. Mi-a spus ca i-a scris mama sa ca sotia lui doreste sa-i dea fetita la orfelinat in ingrijire temporara ca nu are ce sa-i dea de mancare. Insa el o ruga staruitor sa mai reziste inca doua luni pana se intoarce acasa.
Petrica se afla inchis pentru faptul ca “luase” niste fier vechi din curtea unei institutii de stat, fier pe care il dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca sa cumpere de mancare pentru familie.
In faza cand inca se mai cerceta cazul sau, politistul care facea ancheta i-a cerut mita 300 RON (aprox. 80 Euro) ca sa claseze acest caz si Petrica sa scape de inchisoare. Insa Petrica nu a avut de unde sa plateasca acesti bani si a “platit” cu vreo 3 ani de inchisoare. Acum regreta fapta facuta si ne-a promis ca niciodata, chiar daca ar fi sa moara de foame, nu va mai fura nimic, nici un capat de ata.
Ma rugat ca, daca cumva ajung la fetita lui, sa ii duc un caiet de scoala si un creion.
Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brasov, intr-un sat, langa Rupea. Casa lui nu avea numar. De la Rupea urma sa ajung in satul sau pe un drum neasfaltat, intr-o zona pitoreasca de dealuri.
Inainte sa plec de acasa spre a merge la familia lui am pus in portbagaj niste alimente de baza de care stiam ca familia sa are mare nevoie.
Intrand in satul sau, am intrebat de familia lui Petrica iar un domn mi-a spus ca se afla la marginea satului in zona numita TIGANIE.
Ajuns aici, trec peste un parau fara pod si pe un deal sunt insirate mai multe casute mici, de lemn.
Urc cativa metri pana la prima locuinta si intreb de familia lui Petrica.
-Eu sunt mama lui Petrica, imi spune o femeie in varsta.
I-am spus cine sunt si cum am ajuns acolo.
-Poftiti inauntru. Azi noapte v-am visat ca veti veni aici, a zis ea.
M-am mirat.
Am intrat intr-un fel de bucatarie fara usa in care, pe o vatra, se cocea ceva ca un fel de placinta.
Bucataria nu avea dusumea sau gresie, ci direct pamantul era podeaua sa.
Din bucatarie intru in “sufragerie” adica singura camera a acelei casute.
In camera erau doua paturi, o masa, un dulap si o soba. Pe unul din paturi statea intins un baranel unscativ la vreo 60 de ani care se ridica pe sezut atunci cand intru in camera. El era tata vitreg al lui Petrica si spunea ca are o tumoare la creier si de aceea ameteste repede si sta la pat.
Le spun motivul venirii mele acolo si anume sa transmit un mesaj din partea lui Petrica catre sotia sa pentru ca aceasta sa nu lase pe fetita lui la orfelinat.
Parintii imi spun ca au convins-o pe mama fetitei sa nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a paruit-o” ca sa renunte. Sotia lui Petrica se afla in satul vecin fiindca s-a dus sa locuiasca cu sora ei. Fetita lor o tineau batranii acum.
Tocmai atunci intra in camera si fetita lui Petrica: o fata brunetica, dulce, de vreo sapte anisori cu ochi limpezi chiar daca hainele de pe ea erau ponosite. Era in clasa intai la scoala, invata sa scrie.
Deci problema fetitei lui Petrica se rezolvase: nu mai trebuia sa mearga la orfelinat fiindca o tineau batrinii.
Ii rog atunci sa scrie un bilet lui Petrica sa il linisteasca in legatura cu fetita sa.
Batranul ii cere fetitei caietul de scoala sa rupa de acolo o foaie sa ii scrie cateva vorbe lui Petrica. Desi fetita era in clasa intai, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Nastase (scria asta pe coperta), un caiet dictando desi copiii de clasa intai invata sa scrie pe niste caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrica sa ii duc un caiet si un creion fetitei sale si i le-am dat.
Dupa ce scrie scurta scrisoare catre Petrica, batranelul imi arata un bilet primit de la Petrica pe care erau scrise versurile unei cantari pe care el a invatat-o la intalnirile naostre.
-Nu stiu cum se canta cantarea asta, mi-a spus batranelul.
Am inceput sa ii fredonez cantarea: “Obosit si-nfrant de cale lunga” cantarea preferata a lui Petrica. Ascultau cu atentie si incercau sa cante si ei cu mine.
-Noi suntem penticostali mi-a spus batanul.
Intr-adevar, pe masa am vazut o Biblie cu coperti verzi de vinilin.
-Insa nu avem predicator in biserica noastra si nu ne mai adunam duminica. De aceea copiii nostri nu au de unde sa invete din Biblie. Fetita noastra mai merge la biserica ordodoxa romana din sat atunci cand moare cineva pentru ca acolo primeste coliva si corn.
-Singura biserica penticostala din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici insa se ajunge acolo pe un drum de caruta si nu putem merge pe jos pentru ca suntem batrani. Noi credem in Dumnezeu dar nu avem unde sa mergem sa ne inchinam Lui, spune mama lui Petrica.
La plecare ma ridic in picioare si le cer permisiunea sa spun o rugaciune pentru aceasta familie ca sa-i ocroteasca Dumnezeu. Atunci femeia iese in fata casei si isi striga vecinele sa vina la rugaciune.
Indata camera se umple de cateva famei si copii care au venit sa se roage cu noi.
Femeile se pleaca pe genunchi, copiii raman in picioare iar batranelul sta sezand pe pat.
Eu nu ma plec pe genunchi sa nu imi murdaresc pantalonii curati.
Cand sa spun:
-Tatal nostru care locuiesti in ceruri...
o femeie ma intrerupe si incepe sa se roage inaintea mea. Astept sa termine.
Incep rugaciunea din nou, insa o alta femeie incepe sa se roage pana sa apuc sa zic ceva. Dupa ce se opreste cred ca mi-a venit si mie randul sa ma rog insa o alta persoana incepe sa spuna o rugaciune.
Practic nu am fost lasat sa ma rog pana nu si-a spus fiecare rugaciunea.
La urma de tot, dupa ce au fost epuizate toate cererile catre Dumnezeu, ma rog si eu, scurt, incredintandu-i pe cei de fata in mana Domnului rugandu-L sa le dea painea cea de toate zilele si sa-i hraneasca asa cum isi hraneste pasarile cerului.
La plecare ma insotesc cu totii pana la masina lasata dincolo de paraul fara podet. Fetita lui Petrica ma tine de mana. Spun ca am ceva pentru dansii, deschid portbagajul si le impart alimentele. Se bucura fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de faina, de malaiul pe care il primeste iar fetita lui Petrica primeste o punga cu pufuleti ceea ce o face sa ii straluceasca ochii.
Pe drumul de intoarcere ma gandesc la cuvintele lui Isus:
“Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti caci imparatia cerurilor este a celor ca ei.”
“Ah, ma gandesc in sinea mea, daca in fiecare saptamana ar veni cineva in bisericuta asta si in toate satele de tigani sa le povesteasca copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atati detinuti in Penitenciarele Romaniei. Dar cine ar merge intre ei sa faca asta?”
Sambata urmatoare, Petrica se roaga din nou la intalnirea noastra. De data asta ii multumeste lui Dumnezeu ca i-a ascultat rugaciunea si fetita lui a ramas acasa.
In curand vor fi din nou impreuna.

luni, 28 decembrie 2009

16 taţi cu 56 de copii în Penitenciarul Codlea

Duminica, 20 decembrie 2009, am avut împreună cu colaboratorii mei de la Serviciul Umanitar pentru Penitenciare o acţiune de anvergură care m-a marcat atât pe mine cât şi pe ei.
Ne-am propus cu ocazia sărbătorilor de iarnă să facem o bucurie deţinuţilor nevizitaţi de familie datorită lipsurilor financiare ajutându-i să fie împreună cu ocazia unei serbări ţinute de un cor de copiii.
Departamentul socio-educativ din Penitenciarul Codlea ne-a pus la dispoziţie o listă cu 16 persoane private de libertate cărora urma să le aducem copiii şi soţiile sau soţii.
Acest lucru nu urma să fie uşor deoarece adresele erau destul de răspândite în judeţele Braşov şi Covasna.
Părea chiar periculos ce ne-am propus să facem şi de aceea, responsabilii din Penitenciar ne-au sugerat să apeleze la autorităţile locale pentru a anunţa familiile infractorilor să vină la o anumită oră în faţa primăriei pentru a-i duce cu maşinile noastre la acea serbare.
Însă, din prea mult curaj, am refuzat acest ajutor afimând că nu ne este frică să pătrundem în cartierele sau satele locuite de ţigani chiar dacă unii dintre ei se aflau închişi la Codlea pentru fapte grave. De aceea am avut parte de diferite peripeţii iar pe viitor nu vom refuza ajutorul autorităţilor.
Am avut timp aproape o lună pentru a pune la punct toate detaliile acestei acţiuni şi, acum, privind în urmă, realizez că am fi avut nevoie de două luni pentru ca totul să meargă bine.
Acţiunea a fost grea şi complicată.
În primul rând a fost necesar să găsesc voluntari să se implice într-o acţiune care avea loc în preajma sărbătorilor când toată lumea e ocupată până peste cap.
Apoi a fost necesar să găsesc persoane dispuse să sponsorizeze cadourile ce urmau să fie oferite atât copiilor şi mamelor lor cât şi deţinuţilor ce urmau să fie prezenţi la manifestare. Şi ştim că banii nu prea ne ajung de sărbători.
Apoi aveam nevoie de un grup de copii care să ofere un program artistic de calitate.
De mare folos mi-a fost faptul că am putut apela la biserica adventistă din Braşov iar în urma apelului s-au anunţat atât voluntari posesori de autovehicole cât şi sponsori care au pregătit, cumpărat şi ambalat cadouri pentru cei 56 de copii ai deţinuţilor. Copii care urmau să susţină programul au zis Da la prima invitaţie.
Privind în urmă îmi dau seama cât a costat în realitate acest proiect.
Pentru cei 16 deţinuţi cărora urma să li se aducă familia la acest program s-au pregătit:
- 16 şoferi împreună cu maşiniile personale
- 8 responsabili SUP cu diferite responsabilităţi de organizare
- 20 de copii care au prezentat un frumos program despre FULGUL DE NEA
- 7 instructori care au pregătit programul cu copiii
- aproximativ 40 de sponsori care au pregătit personal cadourile pentru copii.
- un număr de angajaţi ai Penitenciarului care au contribuit la buna desfăsurare a evenimentului.
Deci, pentru 16 deţinuţi, au fost aduşi în Penitenciarul Codlea 56 de copii, 18 mame, taţi sau asistenţi maternali care au grijă de aceşti copii.
Pentru aceştia şi s-au mobilizat aproximativ 90 de voluntari care s-au îngrijit să aibă loc această serbare cu durata de o oră.
La aceasta se adaugă întreg personalul Penitenciarului care a avut responsabilităţi la acest program. Nu cunosc numărul lor dar ştiu că şi dânşii au fost mulţi.
Practic, pentru o oră de fericire cu familia pentru un deţinut au lucrat mai mult de şapte oameni.
Pentru o oră de fericire în sala Clubului Penitenciarului a fost necesare zeci de ore de de convorbiri telefonice pentru coordonare (nu avem cifra exactă).
Pentru o oră de fericire la Codlea noi am petrecut însumat peste 600 de ore de pregătire a evenimentului, adică mai mult de 4 luni de muncă a unui lucrător la un serviciu de 8 ore pe zi.
Pentru o oră de fericire a câtorva familii destrămate am parcurs însumat peste 1.500 de kilometrii cu maşinile noastre, adică cât un drum până în nordul Germaniei.
S-ar putea compara costurile acestei acţiuni (probabil undeva la 4.000 RON + costurile Penitenciarului) cu preţul unei ore de fericire a câtorva familii? Cu banii aceştia s-ar fi putut cumpăra peste 1.800 de franzele şi oferite celor flămânzi şi fără adăpost.
Acţiunea a fost grea, a costat mult, dar a meritat.
Am văzut deţinuţi ce nu mai conteneau să-şi sărute copilaşii. Am văzut cum soţiile lor se cuibăreau la pietul lor încercând să îi seducă. Am observat cum o mamă din penitenciar a ţinut în braţele ei doi copii tot timpul programului, în timp ce tatăl avea grijă de ceilalţi patru. În timp ce copiii noştrii cântau sau recitau poezii, am văzut în sală femei cu lacrimi în ochi deoarece, copiii lor, în loc să fie pe scenă să recite o poezie, sunt stigmatizaţi ca fiind nişte “pepelei” (cuvândul este prescurtarea de la denumirea actuală a deţinuţilor conform normelor: Persoane Private de Libertate).
La sfârşitul programului am pus câteva întrebări copiilor de deţinuţi din sală iar ei au dat răspunsuri foarte inteligente.
Am văzut băieţei care au “venit să-l vadă pe tătuţu” pentru că nu l-au mai văzut de un an de zile. Am văzut o mamă singură care a stat strâns lipită de băieţeii ei pe care voluntarii noştrii i-au adus tocmai din Centrul de Plasament din comuna Dacia de lângă Rupea. Am văzut un tată mai mare ca mine cu doi ani, care are nouă copii, dintre care doi sunt privaţi de libertate iar pe ceilalţi şapte i-am adus noi.
Ţinând cont că multe din aceste familii nu s-au mai văzut vreme îndelungată consider că acţiunea a fost mai mult decât benefică.
Dar se naşte întrebarea: a meritat acest efort uriaş? Apreciază ei eforturile noastre? Îşii vor schimba cumva conduita şi datorită nouă?
Am auzit de la soţia unui deţinut pe nume Ion că acesta va intra săptămâna viitoare în comisia de eliberare. Dacă nu a avut abateri el se va putea întoarce acasă în scurt timp.
Însă unii dintre cei ce se eliberează, după o vreme se întorc înapoi la Codlea ca recidivişti.
Dar Ion acesta, care se elibereaza acum, va face oare o excepţie?
Pe el îl aşteaptă acasă o soţie tânără şi patru copii mici. Îşi va lua el responsabilităţile de soţ şi tată în serios sau se va întoarce la colegii lui de cameră?
Urmează să vedem filmul său în realitate şi apoi să răspundem la întrebarea dacă merită să investim sau nu eforturi uriaşe în aceşti oameni.
Pe Ion îl aşteapă cu nerăbdare familia după 5 ani de detenţie. Fata lui cea mai mică, Cristina, are tot cinci ani. El a stat cinci ani departe de casă. Au avut o vacă înainte de a fi închis. Au trebuit să o vândă că nu avea cine să le cosească fânul. Cu banii de pe vacă au reuşit să supravieţuiască.
Cinci ani au stat fără soţ şi tată cinci suflete flămânde de pâine dar flămânde şi de dragoste. Le va fi potolită această foame când Ion se va întoarce acasă?
Noi le-am dăruit o oră de dragoste cu familia. Dar ce se va întâmpla după aceea?
Ce se va întâmplacu ce acei patru copii ai lui Ion după îşi vor consuma dulciurile din cadourile primite de la noi? Viaţa le va fi la fel de dulce ca la această serbare de Crăciun?
Ei locuiesc într-o căsuţă de lemn (fără încălzire centrală) în satul Hetea ce se află pe un vârf de deal în mijlocul unei colonii de romi. Acolo există peste 150 de copii care învaţă la şcoala din sat în clasele I – IV. După aceasta, dacă vor să continue învăţătura, ei vor trebui să meargă pe jos până în Vâlcele, adică la o distanţă de 8 km pentru că nu există autobuz. De aceea ei abandonează şcoala.
Dar ce viitor îl aşteaptă pe Ion după ce se întoarce acasă de la penitenciar?
Bineînţeles că nu există industrie în localitate. Şi nici în localităţile din jur, până la Sfântu Gheorghe. Poate va găsi să lucreze ceva cu ziua, în agricultură, la primăvară. Dar până atunci? Le ajunge să trăiască cu alocaţia de copii? Pentru că banii de pe vacă s-au terminat.
Pe Ion, ca fost puşcăriaş de drept comun, cu greu va accepta cineva să-l angajeze chiar dacă ar găsi ceva de lucru în satele din jur. De aceea există riscul ca Ion să se întoarcă în Penitenciar.
Lui, ca şi altor deţinuţi aflaţi în aceeaşi situaţie, noi am încercat să le oferim (cu nişte costuri imense) o oră de fericire în familie cu ocazia sărbătorilor. Ele trec dar rămâne o întrebare:
Ce îi sugerăm lui Ion să facă după ce ajunge acasă, pentru a nu recidiva?
În funcţie de răspunsul la această întrebare vom şti dacă merită să organizăm şi de paşti in program similar cu familiile puşcăriaşilor.

Valentin Bota

21 decembrie 2009

Voluntar din 2002 la
Serviciul Umanitar pentru Penitenciare

Articolul a fost publicat in Buna Ziua Brasov din 22 decembrie 2009.